de Petruș Costea

Dacă acum un secol un pianist putea fi recunoscut după sunetul lui, după concepția interpretării, astăzi asemenea subtilități par să fi dispărut aproape complet, iar moda e să cânți cât mai tare și cât mai repede. Cu mici variații, ai impresia că asculți mereu unul și același pianist. Un Alfred Cortot, un Glenn Gould sau un Ivo Pogorelich n-ar putea câștiga niciun concurs important astăzi, pe motiv că sunt prea originali. Chiar dacă lista tinerilor pianiști care încearcă să-și găsească un drum al lor, să rupă tiparele, este destul de mare (firește, cu rezultate mai mult sau mai puțin convingătoare), ne vom opri la trei pianiști care au până în 30 de ani.

Întotdeauna au existat pianiști pentru toate gustu­rile. În secolul trecut, cine căuta virtuozitate asculta Horowitz ori Cziffra, cine voia poezie asculta Cortot, cine dorea sobrietate apela la Backhaus, cine căuta geniu cu un dram de nebunie asculta Glenn Gould sau Ivo Pogorelich, cine căuta pianistul perfect se îndrepta spre Lipatti, Richter ori Michelangeli. Astăzi, lucrurile stau prea puțin diferit. Cine vrea virtuozitate se duce la Yuja Wang, Lang Lang sau Valentina Lisitsa, cine vrea poezie ascultă Frank Braley, Adam Laloum sau Martin Helmchen, cine vrea extravaganță ascultă Fazil Say, iar lista poate continua, fără a sugera, din cele spuse mai sus, că unii sunt mai buni decât alții. Este loc pentru toată lumea. To­tul e să fie pianiști care au ceva de spus.

Benjamin Grosvenor

S-a născut în 1992, în Marea Britanie, şi a început studiul pianului cu mama sa la 8 ani. La 11 ani câştigă secţiunea de pian la „BBC Young Musician of the Year“, la 16 ani înregistrează primul disc, cu piese de virtuozitate, iar la 19 semnează un contract cu DECCA (în ultimii 50 de ani această casă de discuri nu mai încheiase contract cu niciun pianist britanic) unde înregistrează trei CD-uri care s-au bucurat de cronici excelente. Îndeosebi primul CD, cu lucrări de Chopin, Liszt şi Ravel, care, pentru Gaspard de la nuit a celui din urmă, va fi considerat un adevărat eveniment în lumea muzicală. Într-un interviu, Benjamin Grosvenor declară cu normalitate: „Nu sunt chiar atât de talentat. Evident, am un fel de har pentru muzică, dar, altfel, nu sunt chiar atât de talentat“ şi afirmă că pianiştii de astăzi nu-l inspiră aproape deloc, găsindu-şi modelele în artiştii din prima jumătate a secolului trecut: Schna­bel, Moiseiwitsch, Cortot ș.a. În afară de o maturitate stranie pentru vârsta lui şi de o virtuozitate niciodată goală, are puterea – extrem de rară chiar la marii artişti – de a transmite cu intensitate viaţa lăuntrică a lucrării interpretate, cu atât mai mult cu cât niciodată nu este suficient să cânţi pur şi simplu doar notele, deşi în partitură nu sunt decât note. Un detaliu al interpretării lui este lipsa de sincronizare a mâi­nilor. Mâna stângă cântă cu o microsecundă înaintea mâinii drepte, iar acest lucru este asociat cu pianiştii de la începutul secolului al XX-lea.

Adam Laloum

Laureat, în 2009, al Concursului „Clara Haskil“, pianistul Adam Laloum este o altă figură oarecum neobişnuită printre tinerii muzicieni ai zilelor noastre. S-a născut la Toulouse în 1987 şi a început să ia lecţii de pian la 10 ani. Se înscrie la Conservatorul din oraşul natal, iar în 2002 devine student la Conservatorul din Paris; continuă să se perfecţioneze cu Jean-Claude Pennetier şi, din 2011, lucrează la Hamburg cu Evgeni Koroliov (şi el laureat al Concursului „Clara Haskil“ în 1977), unul dintre pianiştii cei mai importanţi ai ultimilor ani. Un câştigător al Concursului „Clara Haskil“ nu seamănă cu laureatul unui alt concurs, pentru că accentul cade întotdeauna pe sensibilitatea şi profunzimea interpretării şi nu pe virtuozitate. În cazul lui Adam Laloum, nu ai niciodată impresia că te afli în faţa unui virtuoz, nu vrea niciodată să demonstreze că velocitatea ar avea o profunzime a ei, la el totul pare sensibilitate pură, iar apropierea lui de muzică este mai degrabă intuitivă şi presupune obligatoriu o putere de a empatiza cu compozitorul pe care îl inter­pretează. Timiditatea cu care păşeşte pe scenă, privirea parcă mirată când vede oameni în sală se transformă, odată aşezat la pian, într-o interiorizare care dă la iveală o lume numai de el ştiută. A înregistrat patru CD-uri, primul disc, dedicat lui Brahms, a fost urmat de un extraordinar CD care cuprinde două lucrări importante ale lui R. Schumann: Sonata nr. 1 şi Humoresca, piesă de rezistenţă, în care dezvălu­ie frământările, chinurile şi poezia muzicii marelui compozitor.

Daniil Trifonov

În 2011, după câştigarea Concursului „Arthur Rubinstein“ şi a Concursului „Ceaikovski“, Daniil Trifonov a devenit în scurt timp unul dintre starurile muzicii clasice, fiind solicitat să cânte la cele mai importante festivaluri şi cu cei mai mari dirijori. S-a născut în Rusia, a început să studieze pianul la 3 ani, iar la 9 ani a intrat la Institutul Gnesin, cea mai cunoscută şcoală de muzică din Rusia. În 2009 pleacă la un masterat în America şi în acelaşi an obţine locul al III-lea la Concursul „Chopin“. A înregistrat cinci CD-uri, un recital Chopin pentru DECCA, iar în 2013 semnează un contract de exclusivitate cu Deutsche Grammophon unde îi apare recitalul de debut la Carnegie Hall, care cuprinde Sonata lui Liszt, Preludiile lui Chopin, Sonata nr. 2 a lui Scriabin şi o miniatură a lui Medtner. Cronicile sunt pline de superlative, unii îl numesc pianistul perfect, pentru virtuozitate şi sensibilitate, Martha Argerich îi urmăreşte înregistrările pe Youtube şi declară că n-a ascultat niciodată ceva ase­mănător, adăugând că tânărul pianist, în afară de o tehnică perfectă şi un tuşeu personal, are ceva şi delicat, şi demonic în cântul său.