Ai studiat cu Virginia Zeani, o mare soprană româncă. Ce roluri ați studiat împreună și care este cel mai important sfat pe care ți l-a dat?

Am descoperit-o, așa cum fac majoritatea lucrurilor în viață, din întâmplare! Pe atunci, studiam cu jumătate de normă, vara, cu o soprană din Texas, dar urma să mă întorc la Universitatea din Rochester, New York, unde studiam Genetica. Eram foarte nemulțumită. Așa că profesoara mea din Texas m-a sfătuit să merg la Universitatea din Indiana și să studiez cu Virginia Zeani, pentru că ea preda tehnica belcanto și asta era ceea ce trebuia să învăț, conform spuselor ei. Am avut norocul ca părinții mei să mă fi sprijinit în această trecere de la științe la muzică, așa că am mers la audiție. Virginia Zeani m-a luat în studioul ei și am studiat timp de trei ani, atât cu ea, cât și cu soțul ei, Nicola Rossi-Lemeni

Eram foarte tânără. Cred că Virginia Zeani a debutat la 17 ani cu La Traviata și, bineînțeles, a avut experiențe incredibile până la vârsta ei, în timp ce eu fusesem practic îngrijită toată viața. Totul era complet nou pentru mine. Nu mai văzusem pe cineva atât de elegant, atât de frumos, atât de expresiv și sigur pe ea și mi se părea uimitoare; și atât de străină de toți ceilalți din viața mea. Era feminină, într-o perioadă în care a fi feminin în Statele Unite era văzut ca o slăbiciune, motiv pentru care femeile încercau mereu să fie cât mai puternice, cât mai masculine posibil. Pentru mine, a fost prima dată când am văzut pe cineva 100% feminin, dar mai puternic decât orice persoană pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea. A fost uimitoare, un model de neconceput pentru mine, de la care am învățat atât de multe: mai întâi din prezența ei și apoi din predarea ei. Îmi amintesc că avea întotdeauna un accent foarte puternic când vorbea engleza și odată a venit la masterclass și a spus: „Știi că știu că îți râzi de felul în care vorbesc, dar eu îmi râd de felul în care cânți!” Avea un simț al umorului malefic și cred că am avut multe de învățat și din asta, dacă ne gândim la anii în care cânta... Am citit o mulțime de autobiografii ale sopranelor din acea perioadă: Galina Vishnevskaya, Beverly Sills, Marilyn Horne. Nu cred că a fost un stil de viață ușor. Deși câștigau bani frumoși, trebuiau să lupte pentru poziția lor, lucru pe care nu trebuie să-l facem la fel de mult astăzi. Cred că astăzi ai un simț mai mare al colegialității și al faptului că există spațiu pentru toată lumea, în loc să fii amenințat de altcineva care este mai bun decât tine. Cred că Virginia Zeani a fost foarte puternică, frumoasă, elegantă și dură și am învățat multe din asta - că poți fi feminină și puternică. A fost o mare descoperire!

Câți ani ai studiat Genetica?

Un an și jumătate, dar nu mi-a plăcut. E amuzant pentru că atunci când eram la Universitatea din Indiana, era o tipă care studia trompeta, dar care acum a devenit profesor de biologie. Spunem mereu că am făcut un compromis.

La începutul carierei tale, ai interpretat Rossini cu mare succes, apoi te-ai îndreptat spre opera barocă. Cum s-a întâmplat asta? Era mai potrivit temperamentului, sensibilității sau vocii tale?

A fost o altă întâmplare. După ce am cântat Rossini timp de trei ani, oamenii au început să mă întrebe ce altceva aș putea face, dar nu știam ce să răspund. Nu am cântat Mozart, încă nu cânt prea mult Mozart... Nu cred că se potrivește cu vocea mea. Dar, revenind la baroc, am avut norocul să-l întâlnesc pe Matthew Epstein, care era la acea vreme, cred, director artistic al Operei Lirice din Chicago. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Trebuie să cânți Hasse!”, dar eu nu știam cine era Hasse! S-a dovedit că Hasse a fost unul dintre cei mai faimoși compozitori ai anilor 1700, la egalitate cu Handel, Hayden și toți marii compozitori ai acelei perioade... Matthew nu mi-a spus niciodată dacă știa că René Jacobs căuta pe cineva pentru o operă de Hasse sau dacă a fost doar un accident, o coincidență sau o întâmplare, dar la o lună după acea conversație, am fost invitat să cânt pentru René Jacobs la Staatsoper din Berlin - la o audiție pentru o operă de Hasse! A fost una dintre cele două dăți din viața mea când am obținut un loc de muncă în urma unei audiții. René Jacobs m-a angajat pe loc și anul următor, când am auzit Concerto Köln cântând pentru prima dată, am devenit incredibil de emoționat, am simțit ceva complet neobișnuit. A fost prima orchestră barocă pe care am auzit-o vreodată în viața mea și a fost ca acel moment din Vrăjitorul din Oz, când Dorothy deschide ușa către acel ținut frumos, plin de culoare. Când i-am auzit cântând, a fost ca și cum aș fi văzut culori pe care nu le mai văzusem niciodată, iar faptul că am fost invitat să cânt în acea lume cu ei, să fac parte din ea, să experimentez cu acele culori... a fost genial! M-am îndrăgostit imediat de muzica barocă, datorită sunetului, datorită participării instrumentelor, dar și datorită modului în care a fost scrisă pentru voce. Întotdeauna am iubit Coloratura, cu latura ei spectaculoasă, plină de virtuozitate, și apoi și ariile, precum celebra Ombra mai fu, pentru că mi s-a părut că inspiră atât de multe emoții și că există atât de mult timp pentru a te delecta cu acele emoții. E ca și cum ai fi într-un jacuzzi și te lași să te relaxezi și să explorezi fiecare colțișor al unei emoții, al unei situații, al unei probleme, probleme, bucurii, iubiri... De atunci, am rămas fidel operei baroce pentru că mi-a deschis o nișă în lumea ei și, bineînțeles, pentru că înregistrarea ariilor Farinelli a devenit cartea mea de vizită.

Discul intitulat Arii pentru Farinelli s-a bucurat de un succes extraordinar la nivel mondial. Unele arii erau complet necunoscute, în timp ce altele erau de o virtuozitate incredibilă (uimitoare). A cui idee a fost să înregistrezi acest disc? A aparținut lui René Jacobs, unul dintre cei mai importanți și inspirați dirijori ai timpurilor noastre?

A fost ideea lui René Jacobs și am avut norocul să pot lucra cu el de la început, pentru că nu aveam nicio idee ce făceam. În Statele Unite, singura muzică barocă pe care o ascultasem era din Anglia și era foarte diferită de cea europeană. Stilul continental este încă, până în ziua de azi, mult mai visceral, mult mai liber și mult mai explorator. Cred că muzica barocă engleză este mai pură și nu atât de emoționantă și nu are nimic în comun cu tehnica vocală belcanto pe care o folosesc. René Jacobs m-a încurajat întotdeauna și a putut să-mi ilustreze elementele tehnicii vocale ori de câte ori am avut nevoie de ajutor.

Din respect pentru marii foști muzicieni, ați creat un disc tribut dedicat cântăreței Faustina Bordoni, născută la Veneția. Ce v-a atras cel mai mult atenția, ce v-a inspirat și intrigat la această cântăreață, soția marelui compozitor Johann Adolph Hasse?

Prima persoană care m-a pus pe gânduri despre Faustina Bordoni a fost un om pe nume Klaus Muller, un om de știință îndrăgostit de muzică. Atât el, cât și soția sa fuseseră mari fani ai muzicii lui Hasse și aflaseră și despre soția sa. Așa că, odată ce am cântat la München, acest bărbat m-a abordat la aeroport, unde eram pe cale să mă îmbarc într-un zbor spre Veneția, și mi-a spus: „Ai cântat la concertul de aseară! A fost frumos!” Apoi a început să-mi vorbească despre Hasse și Faustina Bordoni și am găsit totul foarte interesant. Apoi, ne-am îmbarcat în avion și am descoperit că aveam locuri unul lângă altul. Conversația a continuat și m-a pus în legătură cu un muzicolog din Dresda, care m-a dus apoi la biblioteca care deține întreaga colecție de opere de Hasse și apoi m-a pus în legătură cu toți oamenii care astăzi sunt sursele mele de informații. A fost miraculos!

Când cânți sau înregistrezi arii care nu au mai fost înregistrate până acum, ai o abordare diferită? Implică mai multă muncă? Nu poți fi inspirat de înregistrările celorlalți colegi...

Nu m-am inspirat niciodată de înregistrările altor persoane, nu încă din primii ani. Obișnuiam să o ascult pe Marilyn Horne și apoi oamenii spuneau că sun ca ea. Nu-mi plăcea asta... Am o ureche care imită foarte ușor, ceea ce este bun pentru limbi străine, dar când învăț o piesă, încerc să nu ascult alte persoane, fie că este o piesă cunoscută sau nu, pentru că mă agăț involuntar de tempo-ul sau de cadențele lor. Din fericire, acum am un program pe computer numit Sibelius, unde pun manuscrisul și pot auzi orchestra. Prin urmare, fără niciun fel de interpretare, doar cu dinamica, pot auzi progresiile armonice, culoarea inspirată de armonii și apoi, când intru la repetiții, am deja o bază.

Care este următorul disc pe care îl veți înregistra?

Tocmai am avut o experiență incredibilă! Am fost invitată de Cecilia Bartoli să cânt cu ea în Madonna del Lago și a trebuit să mă întorc la Rossini. Am fost atât de fericită, pentru că nu mai am atât de multe ocazii să cânt Rossini... Am înregistrat deja la Festivalul de la Salzburg, acum doar câteva săptămâni, și sperăm că va apărea anul viitor. O ascult pe Cecilia de ani de zile și am întâlnit-o o dată pentru scurt timp, dar a fost minunat să lucrez cu ea! Este o persoană incredibilă, energică și veselă. Dirijorul a fost Gianluca Capuano, cu care am mai lucrat la Vivaldi, dar a fost uimitor și la Rossini! Această experiență mi-a deschis complet inima!

De asemenea, cred că ar trebui să apară o înregistrare pe care am făcut-o cu Bach Consort Wien și dirijorul Rubén Dubrovsky, care a avut loc în timpul concertului de la Stephansdom anul trecut: un program de Vivaldi, inclusiv celebrul Nisi Dominus. Am un proiect care va fi lansat în toamnă, dar este un proiect scenic, chiar dacă mi-ar plăcea foarte mult să-l pot înregistra. Este bazat pe viața Paulinei Viardot, fiica cea mică a lui Manuel Garcia și sora Mariei Malibran. Va fi un spectacol solo, dar cu costume, lumini, proiecții, o experiență teatrală reală, și voi cânta muzica lui Pauline Viardot și, de asemenea, ceea ce a compus pentru studenții ei. Era o persoană fascinantă, vorbea cinci limbi și a tradus câteva texte de Turgheniev și Pușkin.

În afară de toate acestea, voi cânta din nou Farinelli.

Ai avut vreodată o înregistrare preferată pe care nu te puteai opri să o asculți iar și iar?

De obicei, ascult fiecare înregistrare iar și iar. Mă îndrăgostesc de el, trăiesc în el, îl ascult din nou și devine parte din catalogul meu... Cred că cel la care mă întorc mereu este un disc fabulos cu Jessye Norman cântând Ultimele Patru Cântece de Richard Strauss. Îmi place atât de mult! Și un alt eveniment care a devenit parte a încărcăturii mele psihologice este cel al ariilor de zarzuela, un disc înregistrat de Victoria de los Angeles acum mulți ani.

Care a fost cel mai important eveniment muzical din viața ta?

Ceea ce consider a fi cel mai important moment, din tot ce a urmat, a fost când aveam 13 ani și voiam să obțin rolul principal în musicalul My Fair Lady, pe care îl jucau în tabăra muzicală a liceului din Alaska. În acel an am plecat într-o călătorie: 5 luni în Japonia și 5 luni în Texas. În Japonia, am găsit din greșeală un libret al piesei My Fair Lady în engleză. L-am memorat în două zile și apoi am tot presat-o pe mama în fiecare zi ca să-mi găsească un profesor de canto când ajungeam în Texas. Voiam să iau lecții de canto ca să pot da o audiție și să obțin rolul principal. Prin urmare, ea mi-a găsit această profesoară în Texas, care a fost prima care mi-a dat primele mele arii de operă și care m-a învățat cântecul din My Fair Lady. Când m-am întors, am primit rolul – prima mea experiență în teatrul muzical – și acesta a fost punctul meu de cotitură. M-am îndrăgostit de a fi pe scenă, de a cânta, de sentimentul pe care l-am avut în acea perioadă.

Multe dintre înregistrările tale live au dat naștere la sute de comentarii și controverse pe Youtube, privind comparațiile cu alți muzicieni. Unii întreabă cine interpretează mai bine Armatae face et anguibus din Juditha Triumphans: Cecilia Bartoli, Karina Gauvin sau Vivica Genaux? Există vreo competiție reală între artiști sau este pură colegialitate?

Din partea mea, este pură colegialitate. Cânt pentru că sunt fericită, pentru că vreau să cânt și dacă cineva vrea să mă audă, este minunat! Sunt încântată că pot face pe cineva fericit și am oameni care îmi spun că cântatul meu i-a ajutat în diverse moduri, poate le-a dat un început de zi mai bun. Sunt pe scenă pentru că vreau să fiu acolo, pentru că vreau să exprim ceva și vreau să mă distrez, deci nu există nicio competiție. Competiția este cu mine însumi, cu cât de mult timp frumos pot petrece, cât de bine pot face asta de data asta, cât de mult pot exprima de data asta.

Ești interesat de comentariile fanilor tăi? Ai timp să le citești?

Nu prea, pentru că știu cum m-am descurcat și știu că încerc să mă perfecționez în fiecare zi. Știu că trebuie să continui să studiez și știu că fac asta pentru arta mea. Sunt foarte fericit dacă un public se distrează de minune și dacă cineva nu mă place, e în regulă și cu asta. Nu am nicio animozitate față de nimeni și nu sunt disponibil nici pentru pozitivitate, nici pentru negativitate, pentru că le eman eu însămi și asta e suficient.

Locuiești în Veneția. Cum ai ales acest oraș? De ce nu Roma sau Florența?

Locuiesc aici acum pentru că soțul meu locuia într-un orășel din afara Veneției. E foarte amuzant, pentru că femeile din familia mea au călătorit destul de mult. Mama mamei mele s-a născut în Leipzig, s-a căsătorit și s-a mutat în Mexic. Mama mea s-a născut în Mexic și a fost trimisă în Elveția, după al Doilea Război Mondial, să întâlnească un elvețian bun și să se căsătorească. În schimb, l-a întâlnit pe tatăl meu, care era un american expatriat din război, și s-au îndrăgostit. Și el urma să studieze în străinătate, în Elveția – s-au căsătorit, iar el s-a angajat în Alaska. M-am născut în Alaska, am venit să studiez canto aici, în Italia, și am întâlnit un italian frumos... Aceasta este povestea vieții mele!