de Adrian Majuru

Înalta societate investea în propria-i spiritualizare, ajutându-i adesea şi pe alţii fără mijloace, cu ajutorul unor accesorii precum contul bancar, vila suplimentară de la Şosea transformată ocazional în cenaclu literar, club pentru artişti, societate filantropică etc. Intrarea în lumea bună a adolescentului se realiza tot cu discreţie la primul bal, către vârsta de 15-16 ani, când părinţii îl prezentau rudelor mai îndepărtate, prietenilor de diferite ranguri, apropiaţilor din lumea afacerilor. La rândul lor, adulţii intrau pe scena publică, prin baluri de binefacere, pentru strângerea fondurilor necesare stingerii unor suferinţe cotidiene, în faţa cărora societatea reacţiona cu greutate.

Aristocratia a avut întotdeauna o poveste legată de­ putere şi de export al modelelor. Dar, nouă, celor de azi, ne scapă un amănunt semnificativ. Punctul de plecare. Cum s-a născut de fapt această poveste? Dintr-o necesitate, ar putea fi răspunsul. Este vorba mai degrabă de o atitudine «în trend» cu istoria şi întotdeauna pregătită cu schimbările peisajului. Nu este nimic «glossy» și nici vreo urmă de «glamour». Vechii greci au definit fundamental această atitudine în trend cu istoria. Dacă nu o mai puteau păstra, atunci nu mai exista high life. Iar punctul de plecare al poveştii noastre se află chiar în etimologia celui mai uzitat cuvânt, care defineşte înalta societate: «aristocraţia». Avem un cuvânt compus din «aristos» (mai bun, mai înţelept, mai luminat) şi cratos (putere). Aşadar, pentru vechii greci şi întreaga antichitate, era esenţial ca puterea să rămână în mâinile celor mai buni.

Aristocrația europeană își trăia ultimele decenii de strălucire și ceea ce este foarte important, aristocrația românească era de peste două sute de ani aspirată în familiile din înalta societate europeană.



Nadejda în timpul unei călătorii în sudul Franței

Nobleţea care obligă înseamnă mai multe obligaţii decât drepturi. Când aceia care joacă rolul unei demografii superioare, consideră că deţine mai multe privilegii decât obligaţii, încetează să fie ceea ce grecii defineau prin aristocraţie. Privind chipul Nadejdei realizat de pictorul Alfred Schwarz, putem observa discreția distincției și modestia eleganței. Iar în spatele lor, ușor ascunsă de gesturi delicate, se află foarte multă putere de luptă și perseverență. Toate aceste însușiri dobândite erau folosite pentru împlinirea unui proiect de viață, care nu era diferit de proiectul pe termen lung al României.

Într-una din reședințele aristocratice din Saxa, în Loschwitz, într-o lume liniștită și așezată, s-a născut în anul 1876 prințesa Nadejda, părinții ei fiind principele George G. Bibescu și prințesa Marie-Henriette-Valentine de Riquet de Caraman-Chimay. Aristocrația europeană își trăia ultimele decenii de strălucire și, ceea ce este foarte important, aristocrația românească era de peste două sute de ani aspirată în familiile din înalta societate europeană.

În consecință, Nadejda Știrbey (1876-1955) a copilărit în Imperiul German pentru a cunoaște în tinerețe România, țara tatălui dar și a soțului său, iar la maturitate să iubească foarte mult Franța și Parisul. În anul 1895 s-a căsătorit cu vărul ei de gradul al II-lea, principele Barbu A. Știrbey (1872-1946). În București, Nadejda a locuit fie la reședința familiei Știrbey de pe Calea Victoriei, fie la reședința din Buftea, pe care o prefera celei din București.

Nadejda nu a trăit departe de problemele țării adoptive, fiind la București în timpul Primului Război Mondial și retrăgându-se apoi la Iași, în Moldova, odată cu administrația românească, între anii 1916-1918. A participat ca voluntară în corpul surorilor medicale pentru îngrijirea rănițior de război și a refugiaților. Nu a părăsit România, toate întâmplările fiind trecute într-un jurnal pe care l-a ținut în toți acești an. Nadejda fiind de cultură germană, obișnuia să scrie în această limbă. Tot ea descrie și revenirea la București în toamna anului 1918: „Călătoria pe o ploaie torențială, care nu a împiedicat primirile minunate în toate gările și, în fine, sosirea la București. Întîi la gară, chipul mare și bun al lui Berthelot, pe care se prelingeau lacrimi de bucurie, toate acele fețe strălucitoare, începând cu cea a Reginei noastre în costumul de colonel de roșiori. Niciodată nu voi uita frenezia, entuziasmul spontan, nebun, al poporului, Șoseaua străjuită de trupele engleze și franceze și române, bucuria de a le vedea defilând împreună. …Acestea sunt momente care se întipăresc adânc în inimă și pe care nimic nu poate să le șteargă. Întoarcerea în vechea noastră casă de la București, oamenii plângând de bucurie că ne văd, în sfârșit, în această reședință străveche, prima noastră cină cu șampanie, bunătăți, bucuria de a ne vedea îmbrăcați de gală în jurul unei mese, stând de vorbă voioși și cu ofițerii francezi... Mi se părea că visez punând fiecare obiect la locul lui, apoi când totul a fost instalat, mi s-a părut că nu părăsisem niciodată locurile acestea”.

Primele două decenii din viaţa cuplului s-au derulat în spaţiul vastei moşii de la Buftea, palatul bucureştean din Calea Victoriei nefiind locuit decât cu ocazia unor invitaţii în oraş sau a unor evenimente de familie (baluri, nunţi). Aşa cum reiese din corespondenţa purtată cu membrii familiei, Buftea a reprezentat căminul, Nadejda criticând atât clima, cât şi societatea bucureşteană, ea preferând un mod de viaţă retras.

Apreciată de familie şi prieteni ca o soţie şi mamă devotată creşterii celor patru fiice, Nadejda s-a dedicat total unor activităţi creative în spaţiul căminului ei: pictează, brodează, croieşte, cântă la pian şi vioară, ascultă muzică simfonică, scrie poezii, poveşti şi piese de teatru, comandă şi cultivă diferite plante în grădina sa, călăreşte, se ocupă de întregul complex de la Buftea. 

Personalitatea lui Barbu Știrbey, de om extrem de rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat și negru, de o ținută tipic englezească i-a adus supranumele de „Prințul alb”. Fiicele lui îl divinizau, spunându-se că, întrebate fiind cu cine vor să semene viitorii lor soți, ele ar fi răspuns în cor: „Cu tata!”, ceea ce nu s-a întâmplat, desigur.

Barbu Știrbey a fost pentru regina Maria, consilier politic şi economic, prieten, nu doar iubit. Între 1907 şi 1927, până la moartea lui Ferdinand, lumea politică românească era dominată de axa Brătianu (cumnat cu prinţul Barbu) – Ştirbey – Maria – Ferdinand. Barbu Ştirbey era şi administratorul Domeniilor Coroanei, funcţie prin care administra practic averea Casei Regale.

Barbu Știrbey la finalul secolului al XIX-lea


Regina se îndrăgostise de domeniul de la Buftea. Îi plăcea în mod special să se plimbe prin parcul de 30 de hectare, azi şi el categorisit drept monument istoric. Soţia lui Barbu, Nadejda, se făcea că nu observă, ba chiar se plimba cu regina pe aleile domeniului. Fiindcă Maria se considera „Regină-jucătoare”, multe dintre deciziile de influenţare ale vieţii politice româneşti interbelice au fost luate după ce se sfătuia cu prinţul Barbu în budoarul de la etajul doi al palatului.

Nadejda a fost singura din familie care a rămas în țară după venirea comuniștilor. Ea i-a supraviețuit lui Barbu încă vreo 14 ani, ultimii fiindu-i umbriți de suferința provocată de paralizia picioarelor. Fetele au plecat toate în străinătate, nici una din ele nu mai trăiește. Palatul din Buftea a fost administrat de Nadejda până în 1949, la naționalizare, după care întreaga avere a intrat în proprietatea statului.