Yachtingul nu este un sport sau o activitate foarte populară la noi. Motivele sunt mai multe și nu le voi analiza acum, cel mai important fiind faptul că în perioada socialistă accesul pe mare era limitat și controlat. Așadar, nu există o cultură a mării, iar pentru majoritatea oamenilor, o vacanță la mare se desfășoară pe plajă și în stațiune, limita geamandurii nefiind depășită. Există totuși un procent mic de împătimiți ai navigatului cu vele, care trăiesc într-un fel de bulă în care yachtingul este o parte importantă din viața lor. Practic, suntem “echipa de bob a Jamaicăi” și trăim permanent cu marea în suflet, fie că navigăm de plăcere, pentru competiție sau pur și simplu ne plimbăm pe la saloane nautice sau petreceri tematice.
de Iulia Fulicea
Atât eu, soţul meu cât și fratele meu facem yachting și participăm la competiţii pe Marea Neagră pe velierul Simina. În momentul în care soţul meu s-a decis să cumpere încă o ambarcaţiune cu vele din Anglia și să o aducă pe mare, navigând fără motor, doar cu ajutorul vântului de la Southampton până la Mangalia, pe o distanţă de aproximativ 3.200 de mile, fără să se oprească în niciun port, în plină toamnă, toţi cei din “bula de pasionaţi” s-au gândit că nu e întreg la minte.
Se întrebau la ce ne mai trebuie încă o barcă și de ce tocmai din Anglia, dar când ai un vis și adrenalina îţi pocnește în vene, nimic nu pare a fi imposibil – nici chiar să înfiinţezi o școală de yachting în România, acesta fiind motivul achiziţionării celei de-a doua bărci, care să devină barca-școală.
La noi în ţară se desfășoară anual în jur de zece regate, iar noi știm că putem face ca nivelul yachtingului să crească în acest fel. Așa că am decis ca ambarcaţiunea Simina, cu care deja participăm de câţiva ani la competiţiile de la noi, să aibă o soră mai mică, Simina 2.
Pregătirile au început imediat după luarea deciziei de a cumpăra barca, primul pas fiind formarea echipajului. Pentru că urmau să petreacă mai mult de o lună împreună pe barcă, era important să fie persoane nu numai pregătite să înfrunte marea și vremea rea, dar și cu care să se poată convieţui.
În final Victor a ales să plece alături de Alex Micu, Ștefan Munteanu și Andrei Pop. Cu toţii făceau yachting de mulţi ani, Alex având CV-ul de competiţii de yachting cel mai impresionant, iar Andrei și Ștefan sunt membri în echipajul Siminei, deci de-ai casei. În afară de Alex, nici unul dintre cei patru nu mai efectuaseră o călătorie de acest tip.
Yachtingul nu este foarte cunoscut în România, și e perceput ca o activitate de sezon cald – din mai până în octombrie. Drept urmare, cam tot echipamentul de care dispuneam până la acel moment nu era suficient pentru a combate frigul așteptat.
Cei patru au început să facă liste peste liste, să calculeze cantităţi de apă, de mâncare, să strângă instrumentele necesare călătoriei – cele cu care barca nu era dotată. S-au cumpărat polare, saci de dormit, first layere groase și diferite kituri de supravieţuire. O mare dilemă a fost soluţionarea problemei apei pe care o puteau lua cu ei în rezervoare.
După calcule și brainstorming-uri repetate concluzia a fost că singura soluţie ca să le ajungă timp de o lună apa era să cumpere un desalinizator manual, iar în rezervoarele bărcii să pună apă potabilă.Problema mâncării, și a volumului pe care această cantitate uriașă ar fi urmat să o ocupe a fost soluţionată prin achiziţionarea unor cutii cu hrană deshidratată, practic un praf peste care se toarnă apă clocotită. (Am testat înainte de plecarea lor somon cu cartofi la cuptor și a fost incredibil de gustos.)
Pentru vitaminizare au luat mere verzi și lămâi, iar pentru răul de mare, ghimbir și medicamente homeopate. Îmbrăcămintea a fost și ea atent aleasă în așa fel încât să nu ocupe și să nu cântărească prea mult. Barca despre care vorbim e un Elan 340, echivalentul a zece metri lungime, care suportă o încărcare maximă de 1.4 tone – vă daţi seama că totul a fost calculat cu o precizie chirurgicală pentru a nu depăși această valoare.
După două săptămâni de împachetat, totul a fost încărcat în mașină și băieţii s-au strecurat cu greu printre saci de dormit, panouri solare, desalinizator, veste de salvare, plută de supravieţuire ș.a.m.d. și au plecat spre Southampton.
Entuziasmul iniţial a făcut călătoria de 2.800 km să pară o nimica toată. Ajunși acolo, cu inima strânsă de emoţie, au început să verifice barca pe care atunci o vedeau pentru prima dată în realitate. Deși fusese verificată tehnic de o firmă specializată și primise acordul de a pleca la drum către România, s-au mai găsit câteva mici nereguli care au trebuit reparate pe loc.
Toate bagajele au fost mutate din mașină pe barcă și după patru zile de pregătiri și formalităţi legale au plecat la drum. Un amănunt pe care era să-l uit: în tot acest timp, la Southampton ploua cu găleata, fără oprire. Pentru prognoza meteo, Victor a ales să folosească o aplicaţie care se numește Weather 4D, pe care o verifica pe iPad.
În paralel el consulta un program de rutare numit Expedition, folosit și de unele echipe care participă în Volvo Ocean Race, care integrează prognoza meteo cu harta maritimă și cu poziţia și trasa bărcii. Pentru acest lucru avea nevoie de conexiune internet – care în mijlocul mării nu e mereu disponibilă. Aveau la dispoziţie și un telefon prin satelit, cu o cartelă prepaid, prin care ar fi putut descărca prognoza meteo dar cu o viteză de downloadare mult prea mică pentru a fi eficientă.
În același timp, prietenii și familia consultau non-stop diverse prognoze și dădeau sms-uri cu ultimele noutăţi. La începutul călătoriei – la traversarea Mării Mânecii – prognozele s-au adeverit: vânt foarte puternic din faţă, valuri de 4 metri, ploaie, frig și umezeală.
Când vântul suflă din faţă, barcile facu un zig-zag la 35-40 de grade faţă de direcţia lui, adică merg cu “vânt de strâns”, viteza bărcii si VMG-ul fiind cele mai mici pe această alură de vânt (VMG înseamnă Velocity Made Good și e viteza cu care te apropii de direcţia din care bate vântul).
Cei patru urmau să se împartă în carturi de câte două persoane, care să se schimbe la câte șase ore: trei ore skipper, trei ore crew și șase ore odihnă. Primele 24 de ore au fost destul de grele, cel puţin pentru Andrei care a avut rău de mare foarte puternic. Din fericire vântul s-a lăsat și valurile s-au potolit, așa că și el s-a simţit mai bine... dar greul de-abia începea. A urmat o zi întreagă în care vântul nu a suflat de loc, timp în care au stat pe loc fără să avanseze, încercând să repare stricăciunile produse de furtună din ziua precedentă.
Unul dintre geamurile laterale s-a spart, lăsând multă apă să intre în interior, o velă s-a rupt iar mai multe școte prezentau semne de uzură care anunţau că nu vor mai rezista mult și se vor rupe. Vântul a început din nou să sufle din ce în ce mai tare spre seară, cu rafale de 35 de noduri și valuri de șase metri. Barca avansa rapid printre valuri iar echipajul avea adrenalina la maxim. Un detaliu devenit brusc interesant e că barca nu avea montat nici un sistem de încălzire, iar afară erau 8˚C.
Prin urmare, înăuntru temperatura urca la 14˚C. Degeraţi de frig, uzi până la piele și fără nicio șansă de a se usca sau încălzi prea curând, cu o prognoză meteo care anunţa vânt și mai puternic pentru următoarele ore, au luat decizia să se oprească la Brest să se adăpostească de furtună.
Să nu vă închipuiţi că au devenit brusc turiști și s-au dus să viziteze orașul; de cum s-a luminat, s-au apucat să repare stricăciunile, să spele barca, hainele și să se pregătească de drum.
Vremea nu a “ţinut cu ei”, cum ar spune comentatorii de fotbal, căci vântul și ploaia nu păreau să se domolească, iar din momentul în care s-au abătut de la planul iniţial, de a nu se opri, moralul echipajului era deja pe jumătate doborât.
Pasul cel mare venea acum: traversarea Golfului Biscaya, zonă cunoscută pentru vremea schimbătoare și vânturile puternice. Au ridicat ancora, au verificat de trei ori fiecare nod, au respirat adânc și au pornit. De două ori au încercat să treacă golful, cu vânt din ce în ce mai puternic suflând mereu din faţă, dar până la urmă frigul (5˚C la exterior combinat cu vânt de patruzeci de noduri sunt echivalentul a -3˚C) i-a învins.
Au decis să amâne aventura pentru la primăvară, când vor monta și un sistem de încălzire, iar vremea va fi mai prietenoasă. Au acostat așadar din nou la Brest, unde au scos barca pe mal, la iernat și s-au întors acasă – puţin învinși, dar cu satisfacţia că au făcut tot ce a fost omenește posibil.
Dintr-un punct de vedere foarte pragmatic, au ratat cursa cu ei însăși, de a aduce barca navigând doar cu vele, fără oprire din Southampton în Mangalia. Nu au fost suficient pregătiţi, iar vremea a înrăutăţit situaţia – lucrurile imprevizibile sunt... Imprevizibile, oricât te-ai pregăti. O vorbă înţeleaptă spune că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, dar frumuseţea yachtingului tocmai în asta constă.
Vor reveni la primăvară, mai motivaţi și mai bine pregătiţi și vor aduce barca în Mangalia, pe distanţa de 2.900 mile marine rămase, iar eu vă voi povesti în continuare aventura lor. Deci, va urma...
