Interviu realizat de Bogdan
Munteanu, Foto: Ioana Moldovan
În afară de studii și o practică îndelungată, ce ar
mai defini un bun chirurg?
Nu este o rețetă standard. Tatăl
meu a fost chirurg și, din cauza aceasta, probabil am devenit chirurg. În anii
`60-`70, nu mă vedeam făcând altceva decât asta – medicină și, mai ales,
chirurgie. Demult, oamenii spuneau că un chirurg trebuie să aibă trei calități,
iar în engleză toate începeau cu litera H: „hand, head și heart“. Adică mână,
minte și inimă. Există tot felul de
chirurgi. Eu sunt, mai degrabă, un chirurg meticulos, conștiincios,
riguros, tipicar. Și asta mă ajută. Fiind tipicar, sunt cumva și exigent. Ceea ce
este necaz pentru echipa mea, familia mea, prietenii mei. Cer foarte mult de la ei și sunt mai tot timpul nemulțumit.
Uneori, aceasta agasează. Îi chinui foarte mult pe cei din jur, dar nu sunt mai
exigent cu ei decât sunt cu mine însumi, zic eu. Așadar, sunt mai
degrabă un chirurg așezat, deși, după
temperament, sunt coleric. Iar operațiile nu decurg lin mereu. Există momente
dramatice, grele, în care controlul asupra situației este aproape pierdut... Or,
tocmai în acele momente îți trebuie cel mai mult sânge rece. Mă enervez de
multe ori în operație, dar fac asta demonstrativ, pentru cei tineri, ca să țină
minte, să punctez momentul și să încerc să-i ajut să învețe. De obicei, nu-i
cert de prima oară, nici a doua oară, ci când repetă de mai multe ori o
greșeală. La vârsta mea, cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe
care le fac acum este să-i învăț cât mai mult pe ceilalți. Vreau să le spun cum
se face, de ce se face, să le explic și să-i pun să se perfecționeze tot timpul.
De pildă, săptămâna trecută, am fost la un curs cu tinerii doctori și rezidenți
din secție. Era același fel de curs la care fusesem acum aproape 20 de ani. Dar m-am dus alături de ei, ca să-i
impulsionez. Mă interesează ca echipa mea să știe cât mai multe lucruri. Nu rămânem
cantonați în ceea ce făceam acum 10-20 de ani, ci încercăm să ne îmbunătățim
practica, să învățăm de la alții și să-i învățăm pe alții.
Cum se învață chirurgia astăzi
față de acum 20-30 de ani?
Practica mea a început acum vreo
30 și ceva de ani. De atunci, chirurgia s-a tehnologizat foarte mult. Iar în
domeniul cancerului sunt multe lucruri care nu țin de tratamentul chirurgical,
ci de biologie, radioterapie, chimioterapie – tot felul de alte tratamente pe
care chirurgul trebuie să le cunoască. Tipurile de intervenții chirurgicale au
devenit mai diverse, tehnologia a evoluat, dar chirurgia a rămas în continuare
o muncă de ucenic, de relație între elev și discipol, ca în frumoasele basme de
odinioară. În plus, s-a extins posibilitata de a merge în străinătate, la
specializare. Dar a apărut un necaz. Eu am avut norocul că profesorul Alexandru
Trestioreanu m-a trimis înainte de 1990, ceea ce era absolut exotic și nimeni
nu credea că mă mai întorc, dar am făcut-o, spre stupefacția tuturor. La
începutul anilor `90 eram primiți foarte deschis, ni se vorbea, ni se răspundea
la întrebări, ne chemau la ei acasă și învățam multe. Plin de entuziasm – căci acum există tot felul de
burse – am trimis mulți rezidenți, uneori în aceleași locuri unde fusesem eu
acum 20-30 de ani. Am aflat că atmosfera s-a schimbat cu totul, că există
reținere, ostilitate, că nu se vorbește engleză, ci o franceză sau o italiană
neinteligibilă pentru un străin și că nu li se explică deloc. Este o frică
mare de concurență, de oameni care vin de peste tot în țările lor. Pe de altă parte, avem avantajul cu
Societatea Română de Chirurgie a Sânului și Oncologie. Organizăm anual
conferințe internaționale, avem ocazia să prezentăm cele mai noi lucruri pe
care le facem în România, dar avem și bucuria că ne vin mari specialiști de
prestigiu din lume care sunt gata să ne împărtășească toate lucrurile pe care
ei le fac, cu prietenie. Acolo o să trimitem și tineri să învețe.
V-ați imaginat vreodată făcând
altceva decât chirurgie?
De multe ori m-am gândit că, dacă
aș face altă meserie, aș vrea să întâlnesc oamenii numai la bucurie, pentru că
acum îi întâlnesc într-un moment foarte greu din viața lor. Află sau tocmai au aflat
că au un mare necaz care le tulbură existența în toate felurile. Or, eu în
acest moment apar. Sunt o persoană necunoscută care îi spune omului „de rău“
chiar dacă încerc să folosesc eufemisme. Nu știu dacă aș fi fost bun, dar mi-ar
fi plăcut să fac regie de film, chiar m-am pregătit pentru aceasta. Și acum sunt înnebunit după imagine, fac
fotografie de patologie. Din cauza programului, pentru că plec la 6:30 și ajung
la 20:30, nu prea mai prind un film. Dar este o mare bucurie să stau cu ai mei
la un film, la sfârșit de săptămână. Fie lăudați, fie blamați – medicii
ocupă un loc special în societate. Cum vedeți relația medic-pacient la noi și
cum s-ar cuveni ea să fie, la modul ideal? În România este o mare problemă
legată de relația medic-pacient. Ori este demonizată, în genul „șpăgarii în
halate albe“, ori este divinizată, în genul „zeul, îngerul a făcut și a dres“.
Amândouă perspectivele fac rău. Eu aș vrea să fie o relație firească între doi
oameni. Unul aflat într-o încurcătură, celălalt – un profesionist. Ceea ce îmi
place în alte țări este adecvarea. Să te îmbraci, să te porți, să vorbești, să
tratezi adecvat – cum este cel mai bine pentru o persoană în cauză. Tratamentul
se face diferențiat și asta ține enorm de partea medicală, dar și de bun-simț. Pentru
o anume persoană, în funcție de vârstă, starea biologică, personalitate, mediul
social, se potrivește un anume tip de tratament, în timp ce pentru alta – un altul.
E important să cunoști o paletă de tratamente și să o oferi persoanei
respective. În străinătate se folosește foarte mult idea de pacient care
trebuie să aleagă împreună cu medicul tratamentul. Uneori, este impus cumva de
regulamente să i se prezinte pacientului mai multe opțiuni și el să fie
informat să aleagă în consecință. Medicul este cumva un sfătuitor.
Responsabilitatea se împarte, dar, uitându-mă la societatea românească – ba
chiar și la mine, ca om, nu ca medic – aș zice că parcă nu suntem pregătiți.
Ce ne lipsește până să ajungem
la acest nivel de „colaborare“ medic-pacient?
Omul care vine la tine își lasă
viața, sănătatea sau forma corpului pe mâinile tale. Este o situație grea. De
cele mai multe ori, greutatea nu este să stabilesc diagnosticul, ci să îmi aleg
eu în cap ce este mai bine de făcut pentru pacient, să-l înțeleg și să-i explic
aceste lucruri. Dacă în acest moment foarte greu – după ce îi spun că este
bolnav și că, poate, are nevoie de
operație – îi mai pun în față și o paletă de soluții, ba mai trebuie și să învețe
puțină chirurgie, biologie și tot felul de lucruri despre care nu știe nimic,
pacientul devine confuz. De foarte multe ori, omul spune: „Faceți ce credeți că
este cel mai bine!“ Totuși, vreau un oarecare feedback și de la el. Puțin,
măcar o vorbă îmi ajunge. Este o decizie îngrozitor de grea. Îmi aduc aminte de
un film cutremurător, Alegerea Sofiei (Sophie’s Choice), în care mama,
pe un peron, este forțată să aleagă unul dintre copii. Nu spune
„Luați-mi fata!“, ci zice „Nu-mi
luați băiatul!“. Tot așa, un oarecare răspuns, un minim eufemism, îmi trebuie
și mie. Cunoști un om la greu, într-un moment în care lucrurile trebuie făcute relative
repede. Dar fiecare vine cu experiența personală. Dacă vecina de la
apartamentul de mai jos a făcut un tratament, și i-a mers rău, pacienta mea nu
va mai face lucrul acela, nu se va mai opera. Dacă o prietenă a făcut un
tratament și a murit, nu va mai face tratament. Lucrurile acestea trebuie
demontate.
De ce anume depinde o relație
bună între medic și pacient și cum poate influența succesul actului medical?
Trebuie să îți dai seama de
personalitatea și de cultura pacientului. Paradoxal, persoane cu nivel cultural
mai scăzut, dar cu un oarecare bun simț și o personalitate echilibrată, sunt
niște interlocutori și niște parteneri mai buni decât celelalte persoane – pe
care nu le-aș numi, dar care, uneori, au niște reacții anormale. Este foarte greu să îți cauți sănătatea. Văd
persoane care vin din Moldova la București, dar ar putea foarte bine să se ducă
la Iași. Altele, care sunt din Constanța, o iau în triunghi: București, Cluj,
Istanbul. Alții o iau înspre Vest, ceea ce e firesc. Problema este că și acolo,
precum în România, nivelul tratamentului nu este omogen. Sunt locuri unde poți
să fii tratat extrem de bine, dar sunt altele unde tratamentul este mai degrabă
orientat către obținerea unui profit mai bun, către o spitalizare mai scurtă –
cu totul alte considerente decât cele medicale.
Există o competiție sau chiar
o invidie între chirurgi, între spitale?
Atunci când operăm, încercăm să
facem cel mai bine după cum știm că se face în lume. Altfel, când știi că
există oameni care fac o anume procedură mai bine decât tine, mai des decât
tine, mai sigur, trimite-l pe pacient acolo, nu e rușine să trimiți un pacient
la alt medic! Am colegi care fac mai frecvent un anume tratament și mă bucur să
spun „Mergeți la acela!“, deși e greu să recomanzi un chirurg. Sunt colegi care
știu că eu operez mult mai mult într-un domeniu, al oncologiei, și îmi trimit
mie pacienții care au venit la ei, tocmai pentru a-i trata mai bine. Chirurgul este
și el un factor de prognostic, alături de tipul tumorii, de mărime, de stadiul
bolii. Dacă chirurgul respectiv nu este la prima, ci la a mia operație, este probabil
ca evoluția pacientului să fie mai bună. Consultați și operați sute, chiar mii,
de pacienți pe an.
Puteți pune și un diagnostic
în privința lipsurilor și defectelor din societatea românească de azi?
Există o neîncredere în societate. Nu îți crezi persoana pe care o ai în față, judeci cu neîncredere de la început. Cumva, pentru că nici tu nu ești corect tot timpul în ceea ce spui. Uneori, neîncrederea ajunge la fenomenul de… târguială. Să vă dau un exemplu. Văd un pacient, îi explic ce trebuie făcut, dar – după ce am procesat tot ce știu despre el, după ce îi argumentez – de foarte multe ori, pacientul îmi spune: „Dar așa nu se poate? Dar pentru mine nu se poate? Dar dacă ar fi o rudă de-a dumneavoastră cum ați face?“ Ca și când mi-ar zice: „Mai căutați și în sertarul de jos, sub tejghea!“ Trăim într-un sistem care nu are reguli sau care nu sunt respectate. Mi-ar plăcea să fie și la noi, măcar formal, ca în Austria, ca în Germania. Să trăim într-o societate în care, dacă ești pe banda din stânga, se înțelege că faci la stânga. Și, dacă te-ai încurcat și semnalizezi că faci la dreapta, cei din spate să nu accelereze și să claxoneze, ca să nu poți vira. Avem nevoie de proceduri, de reguli, dar nu la genul birocratic, adică să avem reguli fără relevanță. România are și caracteristica formelor fără fond. Putem să preluăm 100.000 de reguli, să ne facem că le avem, dar să nu le respectăm. Acest lucru mă deranjează foarte tare. Speram că ne vom alinia la ceea ce se întâmplă în Europa. Adecvarea, firescul, normalitatea sunt lucruri care îmi plac cel mai mult și credeam că și România va ajunge așa, mergând spre Uniunea Europeană. Dar ce se întâmplă acum acolo este haotic. N-au știut cum să gestioneze problema imigranților. Au ajuns de la a-i invita până aici până la a-i percheziționa și a-I lăsa fără obiectele de valoare. Din păcate, Europa comună are o mulțime de reguli, dar pare-se că nu are suflet…
„Problema este că și în străinătate, precum în România, sunt locuri unde poți să fii tratat extrem de bine, dar sunt altele unde tratamentul este mai degrabă orientat către obținerea unui profit mai bun.”
Oare am greșit încrezându-ne atât
de mult în aceste valori europene, pe când, poate, nici europenii înșiși nu
cred întrutotul în ceea ce ne propovăduiesc?
Nu cred asta. Pentru noi, care am
venit dintr-un sistem închis, unde nu aveai voie să călătorești, iar dacă
plecai nu te mai puteai întoarce, era firesc să credem în libera circulație a
omului. Cum să nu tindem către Europa, după ce am stat într-un regim totalitar
în halul în care a fost? Așa cum i-am așteptat pe americani care, sigur, nu
sunt perfecți, era normal să credem și în aceste valori. Acum, aș vrea ca
Uniunea Europeană să ajungă la o stabilitate. Pentru a crea, artiștii se retrag
în turnuri de fildeș, își permit extravaganțe, chiar să fie nepoliticoși cu
semenii.
Poate chirurgul să pretindă un lux asemănător?
Pentru mine nu este așa. Iată
problema cea mai mare pe care nu știu să o manageriez – prea mulți oameni
depind de mine. Dacă lipsesc o singură zi, 30 de persoane sunt supărate pe
mine, iar lucrul acesta mă apasă. Am o foarte bună echipă care organizează
totul, pentru că încerc să rezolv pe toată lumea, fac 4-5 operații dimineața și
3-4 după-amiaza. Și trebuie să ținem seama de tot: de cine vine din provincie,
de pacienta care are o mamă bolnavă, de cine are un copil care depinde de ea
sau chiar de un animal de casă care nu are cu cine să fie lăsat două-trei zile.
La un moment dat, acum mai mulți
ani, am avut o problemă de familie. A trebuit să lipsesc o lună, timp în care
am avut 17 oameni programați, pentru că pe atunci aveam mai puține operații. Toți
au fost supărați pentru lipsa mea, dar o singură persoană s-a interesat ce problem
am eu, ca om, de ce am lipsit.
Sunt bătrân și am privilegiul să
pot spune adevărul... Nu îmi fac reclamă, dar de acum înainte am între trei și
cinci săptămâni de programări – consultații și operații. Operez foarte mult
cancer mamar, având și specializare în chirurgie plastică.
Cât de bun soț și tată este un chirurg bun?
Relația dintre tată și fiu este, de multe ori complicată. Desigur că îmi admiram tatăl, dar mă gândeam tot timpul că eu n-o să fac meseria asta, pentru că se întorcea tot timpul foarte târziu acasă. Venea repede-repede, să prindă filmul de la televizor și era foarte bucuros că prindea genericul, dar era genericul de... sfârșit. Astfel, am zis că niciodată n-o să fac așa. Din păcate, mi-am dat seama că fac la fel, atunci când băiatul meu i-a spus mamei că el niciodată n-o să se facă medic, pentru că vrea să stea cu familia lui mai mult. Acesta este un semnal de alarmă și de aceea îl trag după mine sâmbetele și duminicile și încercăm să avem tot timpul un program comun. Dar relația nu este simplă: nici a mea cu băiatul meu, nici a mea cu tatăl meu. De la un moment dat nu am mai putut să învăț chirurgie de la dânsul, pentru că a apărut un fel de rebeliune, o incompatibilitate tipic din perioada adolescenței. Ce făcea dânsul nu îmi plăcea mie, mi se părea că sunt mai deștept, că fac altfel. N-am mai învățat de la dânsul și îmi pare rău. În orice caz, îmi iubeam și îmi iubesc tatăl, așadar a fost un tată minunat.
Se spune că Dumnezeu ține mâna
chirurgului. Cum comentați?
Este o întrebare grea, nu știu ce să vă răspund. În familie, bunicul a fost preot, iar străbunicul un om profund religios. Relația mea este mai... încurcată. Eu nu sunt practicant, deși duceam lumânarea la biserică și eram nelipsit la slujbă în copilărie. Prea multe lucruri din lumea care mă înconjoară îmi fac confuză ideea că Dumnezeu ne veghează, prea multe lucruri îngrozitoare pe care nu mi le pot explica. N-am ajuns la nivelul la care să cred, așa cum mari învățați au crezut și mai cred. E prea haos, prea multă durere, prea mult chin. De ce? Du-te într-o secție de oncologie pediatrică, să vezi dacă poți rezista! Apoi, chiar și dintre credincioși, puțini au serenitatea la care mă așteptam. Vin paciente de la mănăstire și le văd foarte îngrozite. Și le întreb: „De ce sunteți speriate, de ce nu aveți încredere? Nu sunteți în mâna lui Dumnezeu?“ În ceea ce mă privește, mi-ar plăcea ca, dincolo, Dumnezeu să îmi zică: „Am văzut că te-ai străduit...“
Există vreo lecție esențială pe care ați învățat-o de la oameni?
Îmi plac foarte mult oamenii generoși. Când am întrebat-o la un moment dat, pe fiica mea cea mare, ce calitate apreciază cel mai mult la mine, mi-a spus: „generozitatea“. Cred că sunt și orgolios dacă spun că mi-a plăcut foarte mult răspunsul. Pe de altă parte, cred, totuși, că morala creștină este una după care ar trebui să ne comportăm. Și Uniunea Europeană, dacă s-ar raporta mai mult la această morală, poate că și-ar rezolva mai ușor problemele. Cred că este important să faci cât mai bine ceea ce știi să faci bine. Este important să împarți lucruri bune în jur.
