de Petruș Costea

Arnold Josef Rosenblum s-a născut în 1863, la Iaşi, într-o familie evreiască. La 10 ani pleacă să studieze la Conservatorul din Viena, pe care îl absolvă în 1879, la 18 ani devine concertmaestru al Orchestrei Operei de Stat din Viena, iar în anul următor, în 1882, este angajat concertmaestru al Filarmonicii vieneze, post pe care îl va ocupa până în 1938, dar, din cauza atmosferei antisemite din Imperiul Austro-Ungar, este obligat să se convertească la creştinism (asemenea lui Mahler sau Bruno Walter) pentru a putea ocupa această funcție şi îşi schimbă numele de familie în Rosé. Tot în 1882 înfiinţează Cvartetul Rosé care va fi activ jumătate de secol, fiind considerat una dintre cele mai importante formaţii de cameră ale epocii, îndeosebi în repertoriul beethovenian. Cvartetul va da o serie de concerte şi la Bucureşti, spre sfârşitul anilor ’20, într-un ciclu Beethoven. În 1893 este numit profesor la Conservatorul din Viena, unde predă până în 1924, iar între 1888 şi 1896 este concertmaestru al Orchestrei Festivalului de la Bayreuth.

Se împrieteneşte cu Brahms, care dirijează adesea Filarmonica, şi cântă în primă audiţie câteva lucrări ale acestuia, avându-l alături pe compozitor la pian (Trio op. 8 sau Cvintetul cu clarinet). Prietenia cu Mahler l-a marcat mai ales în cele trei sezoane (1898-1901) în care Mahler a fost dirijor principal al ochestrei. În 1902 se căsătoreşte cu Justine, sora lui Mahler (fratele lui Arnold, violoncelistul Eduard Rosé, era deja căsătorit cu Emma, sora mai mică a lui Mahler), iar fiica, născută în 1904, va fi numită după numele soţiei compozitorului, Alma. O altă întâlnire importantă este cea cu Arnold Schoenberg, căruia îi va prezenta în primă audiţie primele două cvartete (1907 şi 1908) şi Noapte transfigurată (1902). În afară de marii clasici, cântă numeroase lucrări semnate de compozitori contemporani precum Max Reger, Karl Goldmark sau Sir Alexander Mackenzie. Vreme de cincisprezece ani a fost acompaniat la pian, în şedinţele de sonate, de Bruno Walter, celebrul dirijor de mai târziu.

Violonistul se bucură de aprecierea muzicienilor, dirijorul Sir Adrian Boult considerându-l cel mai bun concertmaestru al Europei, iar pentru violonistul Carl Flesch este „cel mai perfect şi versatil tip de muzician vienez“. A fost cunoscut pentru tehnica sa curată, iar puritatea intonaţiei îi era proverbială, lucru recunoscut de violonistul însuşi: „Degetele mele sunt astfel construite încât totdeauna calcă exact acolo unde sunt notele respective“. Avea o ştiinţă rară a vibratoului şi nu permitea exagerarea lui, foarte la modă în acele vremuri, nici de către dirijorii celebri aflaţi în fruntea orchestrei.

Toate înregistrările Filarmonicii din Viena făcute înainte de 1938 îl au pe Arnold Rosé concertmaestru: simfonii de Beethoven cu Felix Weingartner, lucrări de Beethoven, Brahms, Haydn, Mozart sau Wagner cu Bruno Walter sau lucrări ale familiei Strauss dirijate de Clemens Krauss. Câteva fotografii realizate în timpul concertelor ni-l arată alături de Wilhelm Furtwängler sau Bruno Walter.

Ultimul concert în calitate de concertmaestru al Orchestrei Filarmonicii din Viena a fost susținut la 16 ianuarie 1938, a fost dirijat de Bruno Walter şi a avut în program Simfonia a IX-a de Mahler, o înregistrare live a acestui eveniment fiind publicată de His Master Voice la scurtă vreme după concert. După Anschluss, este înlăturat de către nazişti şi, în toamna anului 1938, reuşeşte, graţie unei colecte iniţiate de Carl Flesch, să se stabilească la Londra. Apare pe scenă din ce în ce mai puţin, dar este invitat de Myra Hess să cânte la celebrele concerte de la National Gallery, organizate zilnic pe toată durata războiului. În ianuarie 1946, Filarmonica din Viena îl invită să preia postul de concertmaestru, dar refuză. Moare în 25 august 1946, la puţină vreme după ce i se confirmă oficial că Alma fusese gazată la Auschwitz, în 1944.

Majoritatea înregistrărilor lui Arnold Rosé sunt uşor de accesat pe YouTube, de la cvartete de Beethoven – îndeosebi Cvartetul Nr. 10 pentru care Arnold avea o mare slăbiciune – până la înregistările solo sau la Concertul pentru două viori de Bach, imprimat în 1929 împreună cu Alma Rosé.