Fiecare generație a tenisului a avut o minune Cu păr auriu. Niciuna nu a întrunit însă atât de multe argumente precum Maria Șarapova: frumusețe, valoare, bogăție, personalitate.


de Luminița Paul


Mingea pleacă din rachetã cu un pocnet plin, ca un dop de șampanie eliberat într-o fracțiune de secundă. Ajunge în terenul advers lăsând parcă o arsură în locul în care cade, iar țipătul încă nu s-a stins, se împerechează cu sunetul sferei galbene, formând un binom distinc. Inconfundabil. Maria Şarapova.


Odată terminat punctul, ea se întoarce cu spatele la fileu, pleacă ușor capul, cercetează cu atenție corzile rachetei, ca și cum atunci le-ar vedea pentru prima oară, țopăie ușor, își ia avânt și se întoarce la joc. Semeaţă, hotărâtă, cu privirea alertă. Aceeași secvență se repetă mereu, cu precizie de ritual. Indiferent dacă rusoaica e in avantaj sau nu.E ca și cum, pentru ea, un meci conţine sute de începuturi. E gata s-o ia din nou de la capăt, iar şi iar.


Probabil de aceea a fost capabilă să obţină atât de mult atât de puţin timp. Pentru că nu știe cum e să cedezi, să te retragi, să șovăi. N-a ştiut asta nici când era o fetiță de 6 ani care bătea mingea de un mic zid de cărămidă în Soci, nu știe nici acum, când a fãcut Marele Șlem al carierei. Ea privește doar înainte. Are 25 de ani. Doar 25 și o viață de tenis. Ca în orice poveste modernă, începem cu sfârșitul.


Un happy-end intermediar, pe care Maria l-a trăit in luna iunie, odată cu finalul Roland Garros-ului. Un singur turneu major lipsea din palmares, tocmai cel jucat pe incendiara zgură roșie pariziană. Pe celelalte le tăiase de pe wishlist-ul ei cu destulă vreme în urmă.


Wimbledon- primul în 2004, la 17 ani și un pic După o finalā cu Serena Williams, care părea inaccesibilă pe iarbă la momentul respectiv US Open - al doilea, doi ani mai târziu, în 2006. Atunci, rochia neagrắ cu ștrasuri a sclipit misterios pe toate imaginile, statice sau în mișcare. Australian Open – al treilea, după alți doi ani, în 2008, când părea că a atins apogeul formei ei sportive. 


Ar fi trebuit să vină Parisul în 2010, dar uneori simetriile și coincidențele suferă sincope. Ori numai amânări. A sosit și ultima victorie importantă, dar cu 2 ani întârziere. Îi pasă cuiva? Cu siguranță că rusoaicei nu.


A făcut ceea ce, în termeni strict sportivi, se numește Grand Slam-ul carierei. Nu sunt multe celelalte jucătoare care au atins aceeași culme de-a lungul timpului, ceea ce mai așază un diamant pe diadema Mariei. Odată cu triumful parizian, a venit și întoarcerea pe primul loc al clasamentului mondial, acolo unde nu mai fusese din vara lui 2008.


Un an peste care a plutit un mare semn de întrebare. Toate însă la timpul lor. Maria Șarapova, cea din 2012, este portretul viu al succesului. Un succes neliniar, dar rotund, dacă e posibil așa ceva. Acum, are totul.Valoare, rezultate, sănătate, viață personală împlinită. Nu a fost însă mereu la fel.


Ca în orice poveste clasică, începem cu începutul. Sau chiar înaintea lui, precum Laurence Sterne în ”Viața și opiniunile lui Tristram Shandy”. E aprilie 1986 și tatăl Mariei, Iuri, tocmai a cunoscut-o pe mama ei, pe Elena, cu care s-a și căsătorit foarte repede. Niciunul dintre ei nu știa atunci cum va fi viața lor.


Se aflau în Belarus,în Gomel, orășelul natal al lui Iuri. Mama lui, Galina, avea acolo un mic magazin alimentar. Mai era și fratele lui, Sașa. Tatăl însă se stinsese din viață pe când cei doi băieți erau încă mici. Iuri își încheiase stagiul militar și lucra în construcții.


Pe 26 aprilie, reactorul de la Cernobîl exploda și, dintr-odată, nimic nu avea să mai fie la fel. Cernobîlul e la doar 100 de mile distanță, iar peste 3 luni, când Elena află că e însărcinată, tânăra familie a Șarapovilor se muta departe. Cât mai departe. În Vestul Siberiei, la Niagan, un oraș industrial. Iuri și-a găsit de lucru la exploatările petroliere și cei doi viitori părinți împărțeau o garsonieră minusculă cu părinții Elenei.


Acolo se naște Maria, copilul-bijuterie, fetița minunată, unică, bebelușul lor. Au rămas doi ani la Niagan, apoi s-au mutat din nou, pe tărâmuri mai prietenoase. Locul ales? Soci, stațiunea de la malul Mării Negre. Aici începe să se vorbească pentru prima oară despre tenis.


E orașul în care s-a născut Evgheni Kafelnikov, primul rus care urma să ajungă numărul unu mondial în 1999. Dar mai e până atunci. Suntem abia în 1991, Evgheni e celebru doar în oraș și Iuri se întâlnește la clubul de tenis local cu tatăl acestuia. Se împrietenesc.


Aleksandr Kafelnikov îi oferă o rachetă mai veche a fiului său, tăiată, pentru a fi folosită de Maria. O fetiță de 4 ani. E punctul în care undeva, în niște calcule astrologice complicate, se decide totul. Va fi tenis pentru mica Șarapova. Tenis până la capăt.


Antrenamentele sunt simple, monotone și istovitoare. Picea lovește mingea de un zid de cărămidă în parcul local. Centrul de tenis e la jumătate de oră de mers pe jos de apartamentul Șarapovilor.


Iarna condițiile sunt dure, aproape inumane. luri o infofoleste pe Mașa într-o haină de blană sintetică și o duce la brâul de cărămidă. Nu mai e nimeni în parc. Doar ei şi zidul. cum vine o întâmplare pe care amândoi, tată şi fiică, o vor ţine minte toată viaţa.


Maria avea 6 ani. În fuga de a prinde autobuzul spre centrul de tenis, alunecă și se taie la mână. Degetele îi sângerează, unghiile s-au rupt. Plânge, durerea e mai mare decât și-ar fi închipuit.


Dar luri e de fier."Nu plânge, Maşa! Îl roagă să se întoarcă acasă,,Nu plânge, Maşal!" Vocea sună tot mai sonor, mai aprig. Termină cu plânsul! Mergem la antrenament!".Și merg la antrenament. Așa a fost învăţată Şarapova să trăiască.


Învingând tot ce i se pune în cale, Un deget tăiat, un fleu, o adversară. Povestea curge spre țintă și eroii ei nici nu ştiu măcar. luri o duce pe Maria la Moscova, la o lecţie deschisă de tenis pe care o ţine Martina Navratilova. Marea campioană ceho-americană o remarcă pe fetița blondă și ambiţioasă.


E ceva în jocul ei, încă rudimentar, copilăresc, care atrage, chiar șochează. Un sens unic, mereu spre înainte. Niciun pas înapoi. Dar, adaugă Navratilova, e nevoie de un antrenor priceput care să lucreze cu piatra prețioasă brută. Cel care o pregătise până atunci la Soci, luri ludkin, nu mai era suficient.


El o rememorează cu admirație:,,M-a uimit de la început cât de inteligentă era, chiar și pentru 4 ani și jumătate. Absorbea tot ce-i spuneam, ce-i arătam. Și inventa lovituri, care încă nu pot fi explicate. E greu de crezut că în viața normală e o fată politicoasă, zâmbitoare pentru că atunci când ia racheta în mână se transformă într-o fiară! Nu-i e frică de nimeni şi n-am auzit-o niciodată spunând că e obosită”.


luri a început să strângă bani pentru plecarea în Statele Unite. Bani pentru bilete, pentru vize plus 700 de dolari din care să trăiască la început. Voiau să ajungă în Florida, la Bradenton, la academia lui Nick Bollettieri, celebră pentru că pe acolo trecuseră Andre Agassi,Tommy Haas, Mary Pierce şi mulți alții.


Elena Şarapova n-a putut obține viza de SUA aşa ca va sta doi ani departe de fiica ei. Ani fiind care, își amintește Maria, nu putea vorbi cu mama ei la telefon decât poate o dată la 6 luni Nu existau mobile, tarifele convorbirilor erau mari, iar luri avea câte trei slujbe în același timp pentru a putea plăti taxele. Spăla vase, podele și tot ce mai era nevoie.


Mama şi fiica își scriau scrisori, era unica lor formă de comunicare. La Bollettieri, unul dintre antrenorii asistenți a văzut-o pe Şarapova jucând și a decis scurt:,,E prea micăl! Reveniți cu ea peste doi ani!”.


Acei ani pe care ea, Mașa, și-i amintește ca pe cei definitorii ai carierei și vieții ei. ,,N-am lăsat-o pe mama la 7 ani pentru nimic. Nu mi-am petrecut 6 ore pe zi antreându-mă în soarele din Florida pentru nimic. N-am dormit trei ani într-o cămăruță, mâncând fulgi de cereale direct din cutie pentru nimic. Toate acestea m-au ajutat să-mi clădesc caracterul și nu e nimic care să vorbească mai bine despre mine decât faptul că am stat mereu pe picioarele mele”.


Înapoi la Bollettieri, a fost pusă în cameră cu fete mai mari decât ea, care o necăjeau permanent. ,,Voiam să mă culc pe la 9”, a povestit Șarapova pentru ziarul britanic Daily Mail, ,,iar ele țineau lumina aprinsă și vorbeau între ele până după miezul nopții. Mie nu-mi adresau niciun cuvânt. Mă simțeam rău, dar n-aveam cum să mă plâng. Nu le puteam lăsa să mă doboare, să vreau să mă întorc acasă.Știam ce eforturi făcuseră ai mei ca să pot juca tenis și nu-i puteam dezamăgi”.


Așa se explică poate de ce e atât de dură pe teren, de ce nu vrea să-și facă prietene în circuit, de ce petrece atât de puțin timp în vestiar.Lumea ei e alta, chiar dacă a învățat multe și din aceasta pe care a lăsat-o în urmă.Apoi, încet-încet, an după an, a venit succesul.


Se vorbea despre ea încă dinainte de a debuta la senioare. Un turneu important câștigat la junioare, ”Eddie Herr”, i-a deschis larg poarta. Restul e muncă, determinare,chiar încrâncenare. Se închide primul cerc odată cu Wimbledonul cucerit la 17 ani. Apoi US Open-ul, Australian Open-ul și, anul acesta, Roland Garros-ul. Locul unu mondial. Cariera rotunjită.


Dar cum e ea, Maria Șarapova? Tânăra care câștigă anual aproximativ 25 de milioane de dolari numai din contracte publicitare. Și care recunoaște, cu o nonșalanță dezarmantă, că ”am bani din care pot trăi stră-strănepoții mei”. Cu toate acestea, viața ei e simplă. ,,Trăiesc în America. Mi-am cumpărat o casă în Manhattan Beach, în California, și am putut s-o mobilez și decorez pe gustul meu. Îmi limitez însă gadgeturile la un telefon, o cameră foto și un iPod”.


Sigur, să nu uităm hainele și pantofii, cele care consumă partea cea mai consistentă din bugetul Mariei. Există și aici un ”dar”. ,,Nu sunt avidă după petreceri. OK, îmi plac hainele și să mă îmbrac frumos, dar nu-mi place să beau. Întâlnesc multe persoane faimoase, care însă nu îmi sunt prieteni. Am foarte puțini prieteni adevărați, pe care îi știu de foarte mult timp. Și, deasupra tuturor, se află părinții și logodnicul meu. Ei sunt cei mai importanți”.


Înapoi la tată. El a fost personajul cel mai vizibil preț de ani întregi. Așezat în tribună, cu brațele încrucișate peste piept și bicepșii proeminenți. Mereu preocupat, încruntat, strigând tot felul de lucruri spre fiica lui. Veșnic neîmblânzit. Lumea îl bănuia chiar de un soi de comportament agresiv față de Mașa, având recente în memorie cazurile unui Jim Pierce sau Damir Dokici.


Ea îi oferă însă o felie imensă din prăjitura recunoștinței. ”Niciodată nu a lipsit de la vreun antrenament de-al meu, indiferent că se simțea rău, nu voia să fie acolo sau eu îl enervam cu atitudinea mea. Era mereu acolo, chiar dacă îi spuneam să tacă. Mi-a dăruit atât de mult din viața lui. El și-a luat responsabilitatea pentru cariera mea, însă a fost inteligent. Știa că nu e un expert în tenis, așa că m-a dus la cei care îmi puteau îmbunătăți jocul. N-a pretins niciodată că el știe totul și acesta a fost cel mai prețios dar pe care mi l-a oferit”. 


Acum, Iuri s-a retras din strălucirea reflectoarelor. Șarapova s-a mirat, dar și răsuflat ușurată când el i-a spus, acum doi ani, că ar vrea să facă și altceva. Să schieze. Să se relaxeze. Să-și vegheze afacerea imobiliară pe care o are. Rolurile s-au inversat. Elena e cea care călătorește împreună cu fiica ei de ceva vreme, tatăl rămâne acasă.


Comunicarea lor e diferită de cea pe care a avut-o cu mama ei pe vremea primei etape a experienței americane. Au încercat și varianta Skype, dar e un coșmar. Rămâne varianta conservatoare a telefonului. Vorbesc zilnic pentru că, indiferent ce s-ar întâmpla, el va veghea mereu din umbră.


Elena Șarapova a început să apară mai des în discuții în ultima vreme. Lumea nu prea o cunoștea, dar a fost suficient ca Maria să o descrie drept un soi de sosie a Umei Thurman pentru ca Elena să fie admirată din oficiu. Ea este cea care a ajutat-o să-și facă bagajele când a plecat în SUA și i-a spus că nu o să aibă nevoie de atâtea cărți în limba rusă.


Ea i-a zugrăvit viața într-unul dintre cele mai originale și surprinzătoare moduri. ”Când aveam cam zece ani mi-a spus că e precum o zebră. Întotdeauna există o linie neagră urmată de linie albă care e urmată, la rândul ei, de altă linie neagră”. Pe ea a încercat s-o sune Șarapova după ce a cucerit Wimbledonul. Cu camerele fixate pe ea, butona telefonul iar și iar, fără vreun succes.


Asta i-a adus Mașei primul ei contract cu adevărat important, cu firma de telefonie mobilă Motorola. ,,Mama e o persoană liniștită și foarte inteligentă, care aduce atât de multă energie pozitivă celor din jurul ei. E fericită cu viața ei și e fericită pentru mine, pentru ceea ce reușesc”, povestește Maria.


,,Ea m-a îndemnat să citesc, să-mi scriu eseurile pentru școală. Ea mă duce mereu la muzee, la spectacole,știe mereu unde e vreo expoziție interesantă”.Elena e factorul de echilibru acolo unde Iuri era, poate, cel care perturba un pic.


A existat și un logodnic, Sașa Vujacici. Un baschetbalist sloven care a făcut carieră în NBA, jucând la Los Angeles Lakers (2004-2010) și New Jersey Nets (2010-2011). Acum e la o echipă din Turcia, Anadolu Efes. Șarapova a primit inelul de logodnă în octombrie 2010, la un an de când începuseră să iasă împreună.


Primul lor eveniment public la care s-au arătat ca pereche a fost un concert U2. Inelul, evaluat la 250.000 de dolari, are un diamant de 8 carate prins de o bandă lată de platină. Se vorbea chiar de nuntă, fiind avansată și odată, 10 noiembrie, iar locul Istanbul.

Numai că a apărut, în schimb, despărțirea. Fără certuri, fără scandal. E greu de calculat când își găsește timp pentru toate.


Are, în acest moment, contracte publicitare cu Cole Haan, pentru care a desenat niște balerini care s-au vândut foarte bine, Nike, Evian, Head, Tiffany & Co, Samsung și Tag Heuer. Un total anual al câștigurilor de 25 de milioane de dolari.


Maria își amintește însă o întâmplare care a marcat-o. Avea 13 ani și un reporter de la o televiziune americană a întrebat-o ce ar prefera: să cucerească Wimbledonul sau să facă 20 de milioane pe an din publicitate. Fetița de atunci s-a uitat fix la cameră și a răspuns: ”Aș alege să câștig la Wimbledon pentru că apoi vor veni și milioanele”.


Șarapova contribuie la designul ținutei de joc pe care o poartă. La început, se pângea că Nike își îmbracă toate jucătoarele pe care le are sub contract în același fel. ,,Eram ca niște clone. Eu vreau să fiu diferită. Dacă lumea poartă negru, eu vreau roșu”,mărturisea ea în New York Times.


Când a câștigat US Open-ul în 2006, rochia brodată cu cristale rotunde pe care a avut-o a creat un mare impact. Nu a fost comercializată niciodată pentru că ar fi fost prea scumpă, dar alte ținute exclusive ale Mariei sunt puse pe piață după ce ea trece la următoarea creație. A fost ideea ei de a scoate un avantaj din unicitate. O unicitate temporară, din care ies apoi bani buni.


La început, deși simțea că are un simț al modei și al trendurilor, a abordat-o pe celebra Anna Wintour, editorul șef al ediției americane a revistei Vogue, pentru sfaturi. Dacă ar fi bine să deseneze o colecție.Wintour a avertizat-o: ,,Dacă eșuezi, nu vei mai avea multe alte șanse”.


În consecință,colecția nu s-a materializat. Tot ce face însă Maria Șarapova are un scop. Atâta maturitate la doar 25 de ani impresionează. Tot Mașa găsește și o explicație. ,,Îi înțeleg mai bine pe bărbați decât pe femei pentru că încă de mică am fost înconjurată de ei. Tatăl meu, antrenorul, agentul. Știu cum funcționează mințile lor. Poate chiar un pic prea bine”.


Apoi mingea pleacă iar din rachetă. E punct câștigat sau pierdut, ea își face ritualul. O ia mereu de la început. În game, în meci, în turneu, în viață.