de Augustin Ioan
După ce crescuse ca două oraşe,
la graniţa dintre ele apăruseră, firesc, cartierele mărginaşe. La unificare,
cele două periferii s-au trezit, dintr-o dată, parte a centrului. Blocurile
comuniste au fost îmbrăcate în aluminiu, periferia a fost brusc îmbunătăţită și
au apărut, pe fosta limită, monumentele. Probabil, cel mai important este
extinderea Muzeului Berlinului cu fabulosul memorial evreiesc, al lui Daniel
Libeskind.
De toată mirarea a fost, în 1996,
întâlnirea cu şeful de atunci al monumentelor istorice. Fosta Stalin Alee se
restaura; dar ce spun eu? Se îmbunătăţea arhitectura sa originară, cu porţelan
de Meissen. Eu, de colo, „cu pedepsirea monumentelor“, dânsul, de
vizavi, „cu caracterul democratic al bulevardului“, care deschidea o
arteră de egală consistenţă de la periferie până în centru. Eu, de colo: „cu
cartierul-parc proiectat în Berlinul de vest de mari arhitecţi ai anilor 50“;
dânsul, de dincolo, „cu anti-modernismul care făcea un arc peste timp între
arhitectura lui Hensellman şi postmodernism.“
În fine. Lucrurile sunt făcute,
oraşul s-a reunit sub mantia arhitecturii modern-imperiale a lui Helmut Kohl.
Cu excepţia minunii de la Reichstag (arh. Sir Richard Rogers), nimic tulburător
în afara scării uluitoare a noilor edificii. Cupola transparentă a
parlamentului reface silueta edificiului, dar mult mai puţin prezentă decât ar
fi fost dacă era cu adevărat reconstruită. Grafitti-urile soldaţilor ruşi sunt
aduse la lumină, într-o amintitoare coprezenţă de nou şi vechi. Transparenţa e
democratică, ne-a spus arhitectul: adică, poporul calcă pe cupolă, pe simbolul
puterii şi văd cum lucrează aleşii săi. Uneori văd prea bine: se pare că a
existat cel puţin un caz de spionaj datorat hyper-transparenţei: au fost
fotografiate, din cupolă, documente aflate pe mesele parlamentarilor. Coada la
transparenţă este imensă.
Masa imensă a noului râde
trecutului cu inocenţă; trecutul rămâne prezent doar ca urme, ca trasee în
ghiduri, ca palide vestigii. Se vând la Berlin, cu nonşalanţă, ghiduri care să
îţi poarte paşii fie către noile edificii apărute după unificare, fie către
ceea ce a rămas (mult!) din arhitectura nazistă. Fiul lui Speer restaurează
stadionul unde s-a deschis Olimpiada din 1936. Ministerul aerului, al lui Göring,
e refolosit tot ca minister, deoarece arhitectura în sine nu poate fi pedepsită
pentru păcatele celor care au proiectat-o. Dar aceste păcate pot fi
contrabalansate. Memorialul Holocaustului, al lui Peter Eisenman, e un câmp
(semnificativ restrâns ca suprafaţă în raport cu proiectul iniţial) de prisme
de beton. Morminte tăcute, strânse unele într-altele într-un cimitir
labirintic, în care te scufunzi pe măsură ce înaintezi spre centrul lui,
absent. Chiar s-a reproşat memorialului tăcerea sa deliberată, caracterul său
non-semnificativ. Arhitectul a răspuns că, da, tocmai despre asta e vorba: ce e
de spus, despre ceea ce este incomprehensibil?
