de Ciprian Plăiașu

Regele Carol I, german sau român?

Nu doar o singură dată identitatea sa prusacă a fost considerată, de către exegeți și istorici, responsabilă pentru acțiunile și temperamentul său. Și totuși, niciodată nu ne vom putea referi la regele Carol I al României, ca la străinul ce a ocupat cea mai mare funcție în stat. De ce? Conside­rând cuvintele noastre prea mici pentru a contura trăirile unui om ce și-a dedicat viața patriei sale, vom reproduce un mic fragment din testamentul Majestății Sale, document întocmit când Regele Carol I împlinea 60 de ani: „Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care ini­ma mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvân­tată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la ata­curile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recu­noştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.“

Dar cum a ajuns un tânăr ofițer prusac să scrie la vârsta bătrâneții aceste rânduri care inspiră o mare dragoste față de România? Fondatorul casei regale, Carol I al României, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut pe 20 aprilie 1839 și este al doilea fiu al Prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sig­maringen. Deși înrudiți cu casa imperială prusacă, dar și cu împă­ratul Napoleon al III-lea al Franței, accederea pe vreunul din tronu­rile Europei era puțin probabilă pentru vreunul dintre copiii fami­liei Hohenzollern-Sigmaringen. Cel mai important statut îl putea avea capul familiei care conducea domeniul Hohenzollern-Sigma­ringen, iar următorul era fiul cel mare care moștenea poziția socială a tatălui său. În acest context propunerea venită din partea oamenilor politici din tânărul stat român ar fi putut fi cel puțin tentantă pentru tânărul ofițer și pentru familia sa.

„Înconjurat și sprijinit de fruntașii țării, am reușit să ridic, la gurile Dunării și pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată și cu toate mijloacele spre a putea menține frumoasa sa poziție și realiza odată înaltele sale aspirațiuni.“

De la început trebuie spus că prima opțiune a fruntașilor români nu a fost Carol, ci Phillipe de Flandra, care a refuzat să devină supus al sultanului (Principatele Române, deși unite din 1859 în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, erau încă sub suzeranitate otomană și protectorat colectiv al Marilor Puteri). Prințul Carol, în vârstă de 27 de ani, a accep­tat această poziție, chiar dacă la acel moment nimeni nu îi garanta nici independența țării pe care urma să o conducă sau o domnie îndelungată. Nici clasa politică românească nu se aștepta ca acest tânăr să devină un reper istoric atât de important pentru România. Împinși de necesitatea aducerii unui principe străin (după impunerea abdicării lui Alexandru Ioan Cuza în februarie 1866) pentru a păstra unirea princi­patelor, fruntașii români au considerat că tânărul Carol, care la acea vreme urca treptele unei cariere militare în armata prusacă, va putea fi ușor de controlat, iar domnia sa va fi una provizorie.

Primii ani ai domniei au fost destul de tulburi, iar jură­mintele făcute, atât de Rege cât și de politicienii români, oda­tă cu urcarea pe tron în 1866, au atârnat foarte greu atunci când unii sau alții aveau convingeri și opinii diferite. În timp, fiecare și-a înțeles pe deplin rolul pe care îl ocupă și faptul că jurămintele nu erau făcute oamenilor, ci țării. Poate mai mult decât toți, Regele Carol I a înțeles acest lucru și a decis să îl respecte cu sfințenie.

S-a spus că era un om rece, calculat, zgârcit, introvertit, că la întâlnirile cu oamenii politici le întindea doar un deget și nu toată mâna sau că atunci când făcea un cadou acesta avea un scop bine definit (la un moment dat, Carol le face ca­dou colaboratorilor săi câte un ceas. Aceştia nu au înţeles de prima dată semnificaţia gestului, dar până la urmă şi-au dat seama că era un îndemn al lui Carol la punctualitate, atribut care lipsea din România). Chiar Regina Elisabeta, soția sa, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn“. Într-adevăr, sentimentul datoriei este o trăsătură definitorie a Regelui, însă acesta este dublat de o dragoste de țară rar întâlnită. Implicarea directă pe câmpul de luptă în coman­da Armatei Române în timpul războiului ruso-turc din1877 – conflict ce a adus Independența Românei – proclamarea regatului în 1881, susținerea reformelor economice și soci­ale, dar și atenta monitorizare a banului public, sunt acțiuni care certifică sentimentele pe care le nutrea pentru țara sa. Chiar și faptul că nu a trecut peste decizia țării la Consiliul de Coroană în anul morții sale 1914 – care decidea neutralita­tea României – în ciuda viziunii sale, arată respectul și iubirea pentru România.

Am minți dacă am spune că Regele Carol I avea o fire visătoare și expansivă, precum consoarta sa, regina Elisabeta, care a devenit o adevărată patroană a artelor și o mecena a artiștilor. Modest și rațional, meticulos și dedicat, prefera să fie un arbitru corect al vieții politice și o minte vigilentă atunci când venea vorba de cheltuirea banului public. Marile proiecte de modernizare a țării – construcția podurilor (pre­cum cel al lui Anghel Saligny), a căilor ferate sau a Bibliotecii Universitare – erau supervizate cu atenție de Rege. Pentru acest lucru unii l-au numit zgârcit, explicația constând în fap­tul că această chibzuință a Regelui venea tocmai prin pris­ma faptului că provenind dintr-o familie modestă a înțeles valoarea banului și, mai important modul în care el trebuie cheltuit eficient.

Drama interioară a Regelui Carol I

Răceala pe care o manifestă față de ceilalți, nu este străină și de trăirile sale interioare. Regele Carol I nu a avut urmași direcți. Singurul copil născut în cuplul regal a fost o fetiță, Măriuca (1870-1874). Aceasta a murit la vârsta fragedă de patru ani. Din momentul morții relația dintre cei doi soți s-a răcit, iar în pentru asigurarea continuării dinastiei, în 1888, a fost numit successor Ferdinand, nepotul de frate al lui Ca­rol I. Spre sfârșitul vieții relația, ușor tensionată, dintre regale Carol I și regina Elisabeta s-a manifestat ca una dintre doi buni prieteni. Poate puțini cunosc faptul că la un moment dat regina a încercat să treacă peste decizia lui Carol și a susținut căsnicia prințului Ferdinand cu Elena Văcăres­cu, lucru ce l-a supărat foarte tare pe monarh. Conform Constituției, monar­hul sau succesorul acestuia nu aveau voie să ia de soție o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elena a fost exilată pentru doi ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.

Poate unul dintre momentele cel mai des comentate și uneori greșit in­terpretate este atitudinea regelui Ca­rol I în ceea ce privește aderarea României la Tratatul Triplei Alianțe (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Unii consideră că a făcut acest pas pentru că era german și că avea o anume afinitate față de patria în care s-a născut. Din aceleași motive, susțin aceștia, Carol și-ar fi dorit să intre în război de partea Germaniei. Nimic mai fals. Experiența nefericită a României din războiul ruso-turc (1877-1878), când Armata Română a luptat de partea Imperiului Țarist, însă la Congresul de Pace de la San Stefano reprezentantul țării noastre nici nu a fost primit, iar țării i s-a cerut să cede­ze cele trei județe din sudul Basarabiei, l-au convins pe Carol I că Rusia nu este un partener loial. Apropierea de blocul Puterilor Centrale a venit tocmai ca un răspuns logic pentru că România, care geopolitic se afla la confluența a trei mari imperii, putea deveni oricând su­biect al unor rapturi teritoriale dacă nu se găsea într-o alianță puternică. Poate că pregătirea și cunoștințele acumulate în tinerețe în Prusia, experiența dobândită pe câmpul de luptă alături de soldații săi, interesul național și mai ales dragostea de țară, dar nu neapărat originea germană, l-au determinat pe Carol I să se apropie de Imperiul Austro-Ungar.