de Adrian Majuru

Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate faţă de ceea ce trăim astăzi. La periferiile oraşelor şi târgurilor îngro­pate în nămeţi sau în lipsa acestora de straturi de noroi şi băltoace adânci, sărbătorile iernii treceau cu repeziciune, timpul cunoştea slabe oscilaţii faţă de rutina zilelor de peste an. Copiii, care oricum trăiesc într-un alt ritm al vieţii, respirau într-o altă cronologie temporală spre deose­bire de adulţi, aveau bucuriile lor, aşteptate cu mare nerăb­dare: colindatul cu Steaua, Moş Ajunul, Sorcova; apoi jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse şi pustii. Dacă trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi intrăm în cartierele se­mi-periferice ale negustorilor, comercianţilor şi funcţionarilor de la 1900, descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici-colo apărea câte un brăduţ împodobit iar sensul de cadou căpăta culoare şi conţinut pentru toţi cei ai casei. Existau colinde cântate de cetele mahalagiilor care se aventurau mai departe de casă iar vizitele rudelor şi prietenilor erau cultivate cu fiecare an în perioada sărbătorilor.

Mai departe, către centrul oraşelor şi târgurilor, pe mari­le bulevarde şi arterele proaspăt modernizate, luminile şi vo­ioşia răzbăteau aproape din fiecare casă. Aici cetele de irozi colindători de la mahala nu ajungeau vreodată; era spaţiul cosmopolit al protipendadei; oraşul oficial, cu pretenţii şi pre­ţiozităţi. Sărbătorile erau gustate în saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp iar toaletele pregătite la rândul lor de luni de zile îmbrăcau o lume unită în veselia împrejurărilor dar foarte diferită în aceea a intereselor.


La începutul anului 1900, descoperim un peisaj mai nuanțat. Ici-colo apare câte un brăduț împodobit iar  sensul de cadou căpăta culoare.

Anii puterii populare i-au alungat pe Moş Nicolae şi pe Moş Crăciun. Ultimul a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme şi botezat mai apoi Moş Gerilă. Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii, Moş Crăciun se metamorfozase – aşa cum ne arată ziarul Naţiu­nea din decembrie 1948 – într-un proletar robust, alergând prin periferiile îngheţate ale unui oraş având în mâna stângă constituţia Republicii Socialiste România. Şi în timp ce alerga în miez de noapte, vechile ac­cesorii ale costumaţiei de Moş Crăciun erau luate de vânt: masca cu barbă, căciula tradi­ţională iar vestitul palton roşu lăsa vederii un bust dezvelit în oţelul gerului de iarnă. Această imagine arăta clar metamor­foza petrecută cu rapiditate în casele şi sufletele oamenilor. Situaţia s-a mai calmat către anii ‘60 iar proletarul lăsa locul unui Moş Gerilă mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lâsând carnetul de partid pentru alte împrejurări. Dar s-au petrecut şi schimbări în bine: bradul de Crăciun devenise o bucurie pentru aproape fiecare casă începând cu anii ’70 iar atenţiile faţă de copii se extind şi asupra celor mari, ca o recu­perare a unor epoci dispărute.

Dacă există un prag pe care dorim să-l trecem senini şi bucuroşi întreaga noastră viaţă, acela nu poate fi decât pragul «Anului Nou». Pentru că există credinţa, foarte veche, potrivit căreia, după cât de senini şi bucuroşi vom trece acest prag, tot aşa vom şi trăi în noul an ce vine. Astăzi cunoaştem sevrajul cumpărăturilor şi frenezia timpului care nu mai are răbdare. Dar cum era cu o sută de ani în urmă? Sau la jumă­tatea secolului XX? Avem povestea copilului de atunci, din ce amintiri s-au mai strecurat prin trecerea zecilor de ani. Copilul de atunci îşi aminteşte că „era o adevărată frenezie pentru noi, copiii, frenezie care a continuat şi în timpul războiului. Mergeam cu «Moş Ajunul», cu «Steaua», cu «Sorcova».

Când venea rândul Anului Nou era obiceiul ca naşul să-i adune pe fini la el şi toată lumea se distra, cu muzică, cu dan­suri care erau atunci la modă. Mergeau toţi finii la naşi cu tort, cu felurite daruri iar naşul făcea masă mare. După 12 noaptea, toţi copilandrii trebuiau să por­nească cu Sorcova, începând cu naşul şi apoi cu ceilalţi invitați.

Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, la nivel de masă a început să res­pire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petre­ce şi prima întâlnire a noului an, devenise un obicei al proti­pendadei româneşti, din doua a parte a secolului al XIX-lea. Obiceiul a coborât şi către clasele medii la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial.

Odinioară, înainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie. Palatul Șuțu şi Palatul Regal, Pala­tul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu, au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat impozanţa balului din ianuarie, care a dispărut cu totul după 1916. În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc. Dar erau oferite şi ju­cării mecanice: tancuri, avioane, camioane şi trenuleţe care mergeau pe şină. Fetele primeau păpuşi, leagăne cu păpuşi, maşină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, „Hopa- Mitică”, Piticuţ, soldăţei de plumb, pitici... era o mare bucurie. O bucurie care nu se trăia prin sevrajul cumpărăturilor ca as­tăzi iar petreceri în stradă de anul nou nu erau. Totul se trăia în tihna familiei sau a celor dragi şi mai rar într-un restaurant reţinut din vreme pentru distracţia de anul nou. Se obişnuia să se ofere mici surprize celor dragi precum trimiterea unor virtuozi la reşedinţa celor dragi sau alte mici cadouri surpriză dar şi vizite făcute fără să fie anunţate.

Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta socială pe care te aşezase destinul. Dar indiferent de aceasta era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoaştere şi distracţie. Mahalaua a descoperit Revelionul – paradoxal – în anii puterii populare – când cei norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal.

Cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină im­provizată în sală de dans. Dar pentru cei mulţi, nou înfiinţa­tele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural – în regimul precedent se numeau «atenee populare» –, unde formaţii im­provizate din muncitori mai talentaţi imitau melodii la modă spre bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună trecerea dintre ani. Această modă, foarte gustată de altfel, a dispărut la finalul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu a hotărât primatul Cântării României şi a regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat polemice.

Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor ’80, foarte similar cu anii ’50. Au existat şi greutăţi nedorite, deoarece regimul comu­nist avea grijă să lucrezi şi în ultima zi a anului iar schimbul doi pierdea adesea clipa de bucurie a trecerii între ani. Îmi amintesc cum am fugit din I.O.R. în noaptea de 31 de­cembrie 1988, pentru a ajun­ge la timp alături de oaspeţii care mă aşteptau acasă.

Indiferent de timpuri, de neajunsurile sau împlinirile lor, trecerea dintre ani a rămas o bucurie, un sentiment de tihnă şi detaşare, care nu au putut fi evacuate din istorie, nici de cele mai neînchipuite oprelişti. În ultimii ani, Crăciunul şi Re­velionul şi-au recuperat, prin tinerele generaţii, spaţiul istoric pierdut timp de aproape 50 de ani.