de Petruș Costea

Viața lui Dinu Lipatti pare a fi fost de la început sub semnul liniștii și al norocului, căci el se naște în 1917, într-o familie înstărită care iubea muzica – tatăl studiase vioara cu Carl Flesch, la București, și cu Pablo de Sarasate, la Paris –, dar este de o fragilitate bolnăvicioasă încă din primii ani de viață. Suferă de cifoscolioză, motiv pentru care nu merge la școală și este meditat acasă de o profesoară, iar la sfârșitul anului trece examenele. Din cauza aceleiași boli va înceta să mai crească și va rămâne de o înălțime modestă. Scenariul educativ se repetă și în gimnaziu: profesori particulari vin acasă la familia Lipatti, în exotica vilă de pe strada Lascăr Catargiu. Tatăl îl convinge pe Mihail Jora să se ocupe de educația muzicală a copilului de opt ani și, după aproape trei ani, este cooptată celebra profesoară Florica Musicescu, cea care va face din Lipatti, prin metoda ei cam lipsită de diplomație, un pianist gata oricând să lucreze până la epuizare pentru ca totul să se apropie cât mai mult de perfecțiune. Dacă Lipatti avea deja o ușurință pianistică încă de la începutul colaborării cu domnișoara Musicescu, aceasta îi impune să nu se lase păcălit, întrucât marea muzică, adevărata interpretare nu se sprijină pe sensibilitatea romantică, a momentului: înainte de a apărea pe scenă, totul trebuie analizat, gândit, cântărit, lucrat milimetric, până la finețurile cele mai imperceptibile. Tot de la Florica Musicescu învață secretele pentru a-și descoperi propriul sunet la pian. Există un sunet Lipatti, clar, luminos, amplu (pentru amploarea sunetului ar trebui reascultate înregistrările de la Londra, din 1947, făcute în uriașa Abbey Road Studios), lesne de identificat din câteva măsuri, tot așa cum există un sunet Cortot, Backhaus, Friedman, Michelangeli ori, mai aproape de noi, Radu Lupu.

Tânărul cu fața ușor palidă și senină, cu o privire vie, dar sfioasă, începe să fie din ce în ce mai solicitat pentru concerte în Europa. În 1939 o cunoaște pe Madeleine Cantacuzino, de care se îndrăgostește fără leac, deși ea este... măritată; în 1943 vor fugi amândoi în Elveția, dar abia în 1949 se vor putea căsători.

În 1941, în miezul războiului, pleacă în turneu, alături de George Georgescu și Orchestra Filarmonicii, în țările ocupate de nemți – ajunge până la Viena și Berlin –, iar în 1942 va susține recitaluri în aceleași orașe. Anul 1943 îl găsește așadar la Geneva, într-o țară neutră, Lipatti reușind astfel să scape de nebunia războiului, dar peste doar câteva luni i se declanșează boala. Are 26 de ani și este obligat să anuleze concerte, dar este numit profesor la Conservatorul din Geneva, loc pe care îl va ocupa doar cinci ani, căci în 1949 este obligat să renunțe din cauza leucemiei. Își pregătește material pentru clasa de virtuozitate a Conservatorului și acum este rândul lui să aplice lucrurile învățate la București și la Paris.

Metoda lui Lipatti de a studia o lucrare – așa cum o descrie el însuși într-un interviu din ultimul an de viață – excludea inițial contactul cu pianul. Întâi, era citită partitura, apoi analizată, apoi învățată și abia peste câteva luni, când totul se va fi decantat în mintea muzicianului, se așeza la pian pentru a da și sunet acestei munci. Unii pianiști „descifrează“ la pian o lucrare și totul pare plin de sens de la prima lectură, alții învață într-o noapte o sonată și o prezintă în recital în ziua următoare. Abordarea lui Lipatti, care era obsedat de pianul său, putând să stea zile întregi doar pentru a retușa culoarea unui sunet (detaliu invizibil pentru ceilalți), face ca fiecare notă înregistrată de el să pară definitivă și de o perfecțiune aproape neomenească.

A înregistrat puțin. Un disc cu câteva valsuri de Brahms, împreună cu Nadia Boulanger, în vremea studenției la Paris, apoi câteva discuri înregistrate la Londra pentru Columbia – un coral de Bach, Scarlatti, Liszt, Concertul pentru pian de Grieg, Concertul de Schumann, Barcarola, Sonata în si minor de Chopin, pentru care va primi și premiul Academiei Charles Cross, pe atunci cel mai prestigios premiu pentru înregistrări. Din cauza bolii, planurile de înregistrări dispar în neant. Își propusese Concertul de Ceaikovski, Sonata „Waldstein“ de Beethoven, Studiile simfonice de Schumann, dar nimic nu va mai fi realizat. Totuși, astrele se conectează fericit și, în iulie 1950, Walter Legge, director artistic pentru Columbia, vine cu mașinile pline de aparatură direct din Pirinei, de la Prades, unde înregistrase primul Festival Bach, condus de Pablo Casals. Pentru două săptămâni, în studiourile Radio Geneva, Lipatti înregistrează fără încetare, știind că acestea sunt ultimele momente de energie înainte de marea plecare. Înregistrează Bach (prima partită și câteva corale), Mozart (Sonata în la minor), valsurile de Chopin. Nu știe că aceste înregistrări vor deveni discuri fetiș pentru numeroși melomani.

În septembrie 1950, insistă să susțină recitalul din cadrul Festivalului de la Besançon. În program: Mozart, Schubert și cele 14 valsuri de Chopin, dar nu mai este în stare să cânte ultimul vals. Părăsește scena și se întoarce după câteva minute, dar nu cântă valsul lui Chopin, ci coralul Jesus bleibet meine Freunde al lui Bach, piesă pe care o dădea întotdeauna ca prim bis. Lipatti nu recurge la trucuri pianistice, nu face dovezi de virtuozitate, nu-și propune să cucerească publicul, ci cântă totul simplu sau mai degrabă lasă impresia de simplitate, de firesc, de naturalețe. „Nimic nu poate fi mai trist decât o muzică stilizată, intelectualizată, acolo unde n-ar fi nevoie decât de puțin bun-simț și de multă sensibilitate“, declara Lipatti, preocupat să dezvăluie adevărul muzicii.

Un lucru ciudat se întâmplă după dispariția lui. Casa de discuri Columbia, devenită apoi EMI, îi publică discurile în tiraje uriașe, iar înregistrările nu vor dispărea niciodată din catalog. La scurtă vreme după moartea pianistului este publicat discul cu ultimul recital și, după câțiva ani, apar înregistrările live ale acestuia: Concertul de Schumann și Concertul în do major de Mozart (cu siguranță, una dintre cele mai cunoscute înregistrări din ultimul secol), Concertul în re minor de Bach. Este descoperită o bandă cu primul concert al lui Chopin, dar după un deceniu specialiștii demonstrează că este vorba de un fals și că pianistul nu este Dinu Lipatti, ci Halina Czerny-Stefańska. Este publicată înregistrarea autentică după un mic scandal.

Grație muzicologului canadian Mark Ainley (un om de o cultură muzicală, de o perseverență și de o abilitate aproape inimaginabile), care îl descoperă pe Lipatti în adolescență, au apărut înregistrări rătăcite în arhivele EMI, în arhive personale sau în arhive radio, multe dintre acestea realizate într-un singur exemplar. Mark Ainley publică la începutul anilor ‘90 încă trei CD-uri cu înregistrări ale lui Lipatti, iar cu ocazia centenarului, deci în scurtă vreme, va publica alte 15 minute inedite descoperite în urma multor ani de căutări.

 În hagiografia lipattiană, Mark Ainley (cu două bloguri fascinante: dinulipatti.com și thepianofiles. com) este, fără îndoială, numele cel mai important și sperăm să descopere și alte câteva înregistrări live misterios rătăcite după dispariția lui Madeleine Lipatti. Odată cu apariția noilor tehnici de remasterizare, numeroase case de discuri – de la Opus Kura, APR, Naxos la Archiphon, Pristine, Praga Digitals și Dutton –, alături de inginerii de sunet cei mai renumiți (să-i amintim măcar pe Ward Marston, Michael Dutton, Mark Obert-Thorn, Andrew Rose sau Heiko Reisen), publică înregistrările pianistului român, iar legenda pianistului dispărut la 33 de ani continuă să-i răscolească pe melomani printr-un fel de liniște tristă și luminoasă.

Cu ocazia centenarului celui mai important pianist român, o echipă condusă cu un entuziasm fără margini de Monica Isăcescu și sprijinită de Ministerul Culturii a lansat un site dedicat memoriei lui Dinu Lipatti (dinulipatti.org), site care se dorește să devină cea mai bogată colecție de date, înregistrări, fotografii și cercetări dedicate acestui muzician.