de Bogdan Munteanu

Sunteţi descris adesea drept cel mai cunoscut scriitor sloven contemporan. Cum vă raportaţi la acest statut?

Când eşti la începutul carierei, desigur că aseme­nea afirmaţii îţi fac plăcere şi îţi doreşti din tot sufletul să fii considerat un autor de seamă. Dar, în momen­tul când chiar ajungi un scriitor foarte preţuit, acest statut începe să te cam apese. Odată ce eşti faimos, lumea îţi adresează tot felul de întrebări şi aşteaptă să oferi numai răspunsuri înţelepte, prin care să soluţio­nezi probleme.

Ca să nu mai vorbim de faptul că toată lumea aş­teaptă ca următoarea carte să fie şi mai bună decât precedenta, ceea ce nu este întotdeauna posibil. De fapt, de fiecare dată când începi să scrii, eşti ca la de­but. O parte bună a acestui statut este faptul că începi să fii tradus în mai multe limbi şi devii cunoscut în alte colţuri ale lumii.

Mulţi scriitori şi-ar dori, dar puţini ajung cunos­cuţi. Ce înseamnă succesul pentru un autor?

Dacă începi prin a te gândi ce să faci, ca să de­vii un scriitor cunoscut, e lucru sigur că nu vei atinge succesul. Nu acest lucru trebuie să te preocupe, ci să te dedici trup şi suflet scrisului, să fii pasionat, captivat de lucrurile despre care scrii. Altfel nu vei avea succes, dar nici măcar dacă eşti dedicat scrisului nimeni nu îţi garantează că vei avea succes.

Există două tipuri de succes în literatură. Un tip care vine dintr-o literatură de calitate, care poate fi definită ca operă de artă, care este profundă, comple­xă şi se adresează unui public mai avizat. Dar există şi succesul în literatura comercială, scrisă de cei care ţin cont de aşteptările unui public care nu vrea să fie solicitat cu lucruri complexe. Şi în rândurile acestei ca­tegorii de scriitori este concurenţă acerbă.

Din fericire, există şi împrejurarea fericită ca un scriitor de calitate să aibă un public larg, precum Gabriel García Márquez, Jorge Luis Borges, Umber­to Eco. Din câte am auzit, Mircea Cărtărescu este un scriitor iubit de public în România. În ceea ce mă pri­veşte, când am lansat romanul „Azi noapte am văzut-o“ în Franţa, a fost distins cu Premiul pentru cea mai bună carte străină în 2004 şi, până acum, s-au vândut 15.000 de exemplare.

Odinioară, nu exista vreo mişcare socială fără un scriitor în prim-plan. Credeţi că este o datorie a scriitoru­lui de a fi implicat social?

Este limpede că rolul scriitorilor angajaţi pe care îl aveau în ultimii ani ai secolului trecut nu mai este acelaşi azi, într-o societate liberă. Dar, dacă vorbim de angajarea scriitorului în viaţa cetăţii, acest lucru nu s-a bucurat de atenţie doar în ultimii ani ai comunismului, ci se trage din Iluminismul francez.

Scriitorul care abordează subiecte de natură etică se implică în acest fel în viaţa societăţii. Nu pot nega an­gajamentul meu social, care a fost foarte puternic şi s-a concretizat într-o mulţime de articole şi volume de ese­uri. Acum, privind înapoi, mi se pare că am investit prea mult timp şi multă energie în această activitate. Poate ar fi fost mai înţelept să le investesc în literatură.

Comunismul promitea o societate perfectă. Oare nu face şi Uniunea Europeană la fel prin promisiunea ei de prosperitate? Mai ales aici, în estul Europei încă sun­tem departe de ceea ce ni se promite.

Este o întrebare foarte interesantă, pentru că tre­buie să ne amintim că noi, cei din Europa de Est, pe vre­mea socialismului credeam că, atunci când acesta va evolua în comunism, va curge lapte şi miere. După ace­ea, când s-a prăbuşit comunismul şi ne-am confruntat cu o mulţime de probleme, refrenul s-a schimbat foar­te puţin. Acum ni se promitea că societatea capitalistă este cea ideală care ne va scăpa de toate problemele şi ne va asigura o existenţă mirifică.

S-a dovedit că lucrurile nu stau tocmai aşa. În noua societate, lucrul cel mai evident şi surprinzător pentru unii este că fiecare trebuie să îşi poarte singur de grijă. Unii s-au îngrijit de propria lor soartă mai bine decât să se gândească la binele public.

Generaţia mea a visat tot timpul la democraţie, dar ne-am trezit în capitalism. Când visam la democraţie, nu ne-am imaginat deloc că aceasta vine la pachet cu lăcomie, cu o luptă acerbă pentru bani, pentru poziţii, care să le asigure celor cu bani şi putere o prosperitate doar pentru ei. Noi vorbeam de o societate democra­tică şi ne făceam iluzia că aceasta înseamnă în primul rând libertate de expresie şi mai multe partide. S-a do­vedit că a trăi într-o democraţie nu se reduce doar la lucrurile la care visam noi, ci apar inegalităţi flagrante şi probleme sociale acute, legate de şomaj, de sistemul de sănătate. Şi în această societate statul trebuie să îşi asume responsabilitatea.

Auzim adesea vorbe precum „era mai bine pe vre­mea lui Ceauşescu“, sau „era mai bine pe vremea lui Tito“, în cazul statelor desprinse din Iugoslavia. Ce le-aţi spune acestor oameni?

Aceste afirmaţii mi se par absolut ridicole. În pri­mul rând, nu este deloc ade­vărat că pe vremea aceea se trăia mai bine sau că nu existau inegalităţi sociale. Atunci, doar cei care aparţi­neau partidului unic trăiau mai bine. În schimb, afirma­ţia că era un regim care asigura egalitatea tuturor cetă­ţenilor este nefondată. Dacă ar fi să ne gândim numai la faptul că nu aveai libertatea de a călători, că nu puteai ţine un paşaport acasă, că la graniţe erau mine gata să explodeze şi garduri de sârmă ghimpată...

Eu înţeleg că, în aceste zile, când mulţi tineri bat la uşi închise, există tendinţa de a te gândi la vremuri apuse, în care protecţia socială ar fi fost mai bună decât în vremurile noastre. Tranziţia de la socialism la capita­lism a adus cu ea multe probleme. Dar o societate cu adevărat interesată de binele public şi al cetăţenilor nu poate fi aflată privind înapoi, căci privind într-acolo gă­sim dictatură, crime, tot felul de constrângeri, de multe ori chiar sălbatice.

FOTO: markolipus.com

Poate exista o societate mai bună?

Gândirea noastră trebuie să se îndrepte înainte, că­tre găsirea unui nou contract social, care să asigure apari­ţia unei societăţi în care dreptatea socială, prosperi­tatea şi binele pentru fiecare să fie preocupări reale. Dacă, în această căutare, oamenii se vor uita la idealurile comu­niste şi vor încerca să trans­pună în realitate unele dintre acestea, acest lucru ar pu­tea fi de bun augur. Dacă ne uităm la ultimii ani ai comu­nismului, de acolo nu vin soluţii viabile. Pe plan european se poate găsi o nouă structură socială care să fie benefică tuturor cetăţenilor, un nou tip de stat social care nu va sufoca libertatea de expresie şi iniţiativa individuală.

Sunteţi mai degrabă optimist. Europa a lăsat în urmă două războaie mondiale şi războaiele din fosta Iugoslavie. Credeţi că trăim într-o lume mai sigură, avem vreo garanţie că aceste vremuri absurde nu se vor mai întoarce?

Eu aparţin unei generaţii care era absolut sigură că nu va mai fi niciodată un război. Deşi sunt născut la patru ani de la cel de-Al Doilea Război Mondial, nouă ni se părea că acesta se petrecuse cu secole înainte. Cu toate acestea, aveam să ne confruntăm mai târziu cu acele conflicte sângeroase din Croaţia, Bosnia, Ko­sovo şi mai puţin la noi, în Slovenia, unde războiul a durat numai zece zile.

Anul trecut, la o conferinţă internaţională din Ucraina, discutam cu un jurnalist local. I-am spus că am o presmiţire că lucrurile prin care am trecut noi la începutul anilor `90 s-ar putea repeta şi în Ucraina. El mi-a spus: „Nu aveţi nicio grijă, situaţia se va rezolva odată ce ne punem pe picioare economic. Acum nu există niciun risc să ajungem ca în fosta Iugoslavie“. Ce vedem la un an de la această discuţie? Că în Ucraina au murit 6.000 de oameni, iar oraşe şi sate au fost distruse. De multe ori mi se pare că nu învăţăm nimic din istorie sau, în loc să învăţăm cum să trăim, învăţăm cum să murim.

Eu rămân optimist, căci acesta este singurul lu­cru care ne rămâne. După fiecare cădere a Europei, ne punem iarăşi pe picioare şi începem să reconstruim ceea ce se prăbuşise.

Este vreo trăsătură a slovenilor care vi se pare esenţială, demnă de a fi cunoscută de întreaga lume?

Mă voi referi la două legende. Prima spune că, atunci când Dumnezeu a făcut lumea, a împărţit toate frumuseţile lumii până a mai rămas cu câteva pe care le-a dat toate Sloveniei: munţi, râuri, mare… De aceea, slovenii sunt convinşi că ţara lor este cea mai frumoasă din lume şi este minunat să trăieşti acolo. Slo­venii sunt consideraţi oameni harnici, solidari, gata mereu să facă ceva prin propriile puteri. Sunt mândri că aparţin Europei, dar şi de tra­diţiile lor.

Există şi o altă legendă. Un om stă la mar­ginea drumului pe o piatră plângând. Dumne­zeu trece pe acolo şi îl întreabă: „De ce plângi?“ Iar omul izbucneşte în hohote de plâns şi mai puternice: „Eu sunt sloven, asta e problema mea“. La care Dumnezeu începe să plângă zicându-i: „Ah, în cazul acesta nici Eu nu pot să te ajut...“ şi pleacă mai departe.

Sunt două faţete ale sufletului sloven. În cea de-a doua se manifestă mai puţină solidaritate, mai puţină mândrie. Este vorba de psihologia omului care se gân­deşte că a fi sloven înseamnă mereu să fii invidios pe al­ţii care o duc mai bine. Cred că adevărul despre sloveni este undeva pe la mijloc între cele două legende…