de Augustin Ioan


Când l-am cunoscut mai îndeaproape pe Radu Teacă, prin intermediul mentorului nostru comun, profesorul Cezar Radu, era la începutul anilor nouăzeci, amândoi tinere cadre didactice (eu, o ţandără mai tânăr, eram preparator); el lucra la un proiect de catedrală ortodoxă pentru Oradea. 


Încă nu ieșise cu totul de sub umbrela profesorului său de atelier, Zoltan Takacs și lucrul acesta, ca și influenţa lui Mario Botta sau Richard Meier (pe care, mulţi ani mai târziu, l-am plimbat amândoi prin București), se străvedeau. În afară de eleganţa și buna proporţionare a ansamblului, erau și lucruri teologic discutabile,precum desprinderea altarului de corpul bisericii, de care nu-l lega decât o schiţă de iconostas. 

Între timp, Radu a devenit arhitectul important care este acum. Bienalele, anualele, premiile Arhitext Design – niciunele nu l-au ocolit, ba, în câte un an, a luat și câte două pentru aceeași lucrare. 

Încă de când l-am inclus în Zece arhitecţi de zece (București: Noi Media Print, 2003) credeam că nu poate fi făcut un top ten arhitecţi români fără ca Radu Teacă să fie prezent în el. Ceea ce este, însă, mult mai important, este că Radu se menţine la vârful profesiunii sale, devenind, ca vinul vechi, din ce în ce mai bun cu vârsta.

CATEDRALA

Poate din pricina tradiţionalismului fără tradiţie se așează Radu Teacă în contra curentului și ne prezintă un locaș de cult, fără îndoială, dar pe care cu greu l-am putea identifica vizual ca aparţinând imaginalului creștin ortodox.  Este, fără îndoială, un ansamblu inteligent așezat pe acel amplasament, din care răsar puţine și simple obiecte: o poartă (arc de triumf )/pod, o clopotniţă/far și un enorm clopot urban (un trunchi de con încheiat cu o cupolă) așezat pe sol, ca o stupa budistă. 

Dar aceasta nu este decât cochilia exterioară. La interior, o a doua piele, tatuată cu icoane și cu lumină, ne descrie un interior perfect ortodox, în care predilectă este direcţia Estului mistic, cel care duce direct vertical, către Iisus Pantokrator. 

Această predominanţă a verticalei ne trimite la spaţiile centrate ale Bizanţului, dar și la turlele noastre valahe, atât de neasemenea în spaţiul ortodox, ca și când bisericile grecești ar fi primit o mișcare de stretch pe direcţia cupolei. 

Să ne înţelegem, nu este doar un motiv religios, ci și unul de siluetă urbană: masivitatea casei Republicii/Palatului Parlamentului nu poate fi contrabalansată decât de o verticală elansată, ca aceasta. Radu experimentează, așa cum ne învaţă tradiţia creștină să facem.

De experiment în orizontul tradiţiei, ca să folosesc o expresie a lui Andrei Pleșu, este nevoie și în arhitectura religioasă, mai ales în cea ortodoxă. Mai sunt(em) câţiva, care, ca și Radu, cred(em) că de acest fel de experiment este nevoie, din ce în ce mai acută. 

Dar, mă tem, nu sunt(em) destui pentru a crea o massă critică. Radu, însă, cu aceste proiecte, pe care le-am așezat în genealogia celor precedente, vrea să ne spună că, el cel puţin, a încercat.