de Dan Aldea

Ești considerat unul dintre cei mai buni tenori ai României, cu interpretări pe multe dintre marile scene ale lumii. În același timp, povestești de multe ori despre copilăria din satul Mălini din Suceava, fiind mai mic dintre cei 13 copii ai familiei. De unde interesul pentru operă?

Ei bine, interesul pentru operă nu a apărut cu surle și trâmbițe, ci mai degrabă ca o șoaptă discre­tă și insistentă care mi-a crescut în suflet în timpul studiilor universitare. Crescut la Mălini, între povești spuse la gura sobei, muzică folk, populară și psalti­că, nu mă gândeam că voi ajunge să cânt pe scene mari, ci cel mult la evenimente sociale, dacă nu mă rușinam... Muzica mi-a fost hrană sufletească de când mă știu, dar când am descoperit opera, am simțit că e un mod în care pot să-mi strig peste lume păsurile, idealurile, pot plânge, râde și lupta pentru ceva nobil.

Care au fost oamenii care ți-au marcat parcursul profesional și în ce mod?

Lista e lungă, dar n-o s-o înșir ca la premii­le Oscar, nu vreau să nedreptățesc pe nimeni! De la educatoare, învățătoare, profesorii de gimnaziu și mai apoi liceu, profesorii de la Conservator care mi-au spus uneori ce nu voiam să aud, dar trebuia, până la maeștrii care m-au împins spre rolurile cânta­te, toți au fost importanți. Nu pot, însă, să nu-l men­ționez pe maestrul Corneliu Fânățeanu, cel care prin inteligență, știință, bunătate, a vegheat începuturile unei cariere lungi și fructuoase.

Care au fost cele mai mari provocări din carieră?

Să nu mă pierd pe mine în rolurile pe care le joc. Și, poate, să-l prezint pe Otello fără să par că doar mă pricep să declam cu glas puternic și frumos. Ah, și să-ți ții corzile vocale într-o formă olimpică în timp ce poate trupul este obosit și sufletul încărcat. O altă mare provocare este să nu-mi fur din timpul de stu­diu pentru hobby-uri (și nu sunt puține!) pe care le consider la fel de importante precum profesia: pic­tura, scrisul de poezii și aforisme, cântatul la diverse instrumente, gătitul, sportul, filmele. Este destul de dificil să te organizezi, în contextul în care artiștii se înveșmântează-n haos și harababură!

Cum faci față emoțiilor dinaintea unei premiere?

La început eram mai emotiv, mai strict cu ritu­alurile de cântăreț de operă, dar în ultimii ani m-am mai relaxat. O premieră este motiv de bucurie, nu de stres! O doză sănătoasă de autosugestie este bine­venită: „Ești pregătit, ai muncit, ieși pe scenă și bucu­ră-te, se vor bucura și ceilalți!”. Dar emoțiile sunt bune – dacă nu le ai, poate că n-ai înțeles miza. Dacă sunt prea multe… mă apuc să inventez vocalize comice, râsul e un foarte bun medicament.

Care consideri că este ingredientul principal în muzică: calitățile înnăscute sau perseverența?

E ca la sarmale: talentul e învelișul (varza, frunza de viță de vie sau sfeclă), dar fără umplutură (muncă), rămâi flămând. Condimentul principal al umpluturii e voința, pe lângă perseverență, calm, deschidere, echilibru, peste care tronează dorința de a deveni; vorba maestrului meu.

„Nu te grăbi, că nu-i sprint, e maraton cu urcușuri și coborâșuri. Fii umil, curios, curajos, ascultă-i pe cei mari, dar nu-i copia. Ai grijă de voce și de trup ca de ochii din cap. Cântă pentru că iubești muzica, nu pentru că vrei aplauze. Aplauzele vin, dar dacă pleacă, adevărul rămâne!”

Ce ți-ar plăcea să interpretezi și până acum nu ai avut ocazia?

Andrea Chénier – o bijuterie de rol! Poet romantic, visător și pa­sional, cu muzică ce te face să vrei să fii îndrăgostit de iubire și adevăr. Încă nu ne-am întâlnit oficial pe scenă, dar cred că ne vom înțelege de minune când va veni momentul.

Ce i-ai spune unui tenor la început de drum, dar care își dorește să ajungă pe marile scene ale lumii?

Nu te grăbi, că nu-i sprint, e maraton cu urcușuri și coborâșuri. Fii umil, curios, curajos, ascultă-i pe cei mari, dar nu-i copia. Ai grijă de voce și de trup ca de ochii din cap. Cântă pentru că iubești muzica, nu pentru că vrei aplauze. Aplauzele vin, dar dacă pleacă, adevărul rămâne!

Ce îți umple sufletul între repetiții și spectacole?

Familia. Soția mea, Paula care este o soprană extraordinară, îmi aduce armonie în suflet chiar și când nu cântă! Câinii și pisicile mele, peștii din acvariu, dar și cei pe care-i pescuiesc, cărțile, natura și, recu­nosc, uneori tăcerea. După atâta muzică, liniștea și introspecția repre­zintă un duet binevenit.