Iată marele eveniment muzical al anului. Se întâmplă la sfârșitul
stagiunii, dar depășește cu mult tot ce ni s-a oferit de multă vreme în muzică.
Îmi cântăresc atent cuvintele. Am
avut seri bune, am ascultat mari maeștri, am aplaudat mari muzicieni. Nu-i uit
– de altfel, cum i-am putea uita? – pe Rubinstein, Milstein, Piatigorsky,
Busch, Cortot.
Nu-i uit pe cei câţiva
dirijori străini care, în ultimii ani, au trecut pe la pupitrul Filarmonicii
noastre. Nu-i uit pe Felix Weingartner, Clemens Krauss, Bernardino
Molinari...
Cu toate acestea, concertul de aseară se distanțează, în ceea ce priveşte
calitatea sa artistică, foarte net, foarte limpede de toate aceste amintiri
muzicale, oricât de excelente ar fi fost ele. Pentru că nu a fost doar un
concert, a fost o minunată lecție de artă. Ascultând Orchestra Filarmonicii din
Berlin, ne dăm seama că muzicii simfonice de la noi îi lipsesc stilul și
tradiția.
Nu vrem să facem niciun reproș. Condițiile generale ale muzicii germane,
lunga ei tradiție, atmosfera culturală în mijlocul căreia s-a dezvoltat – toate
acestea sunt lucruri la care nu ajungi peste noapte. Există câteva secole de
muzică în această disciplină, în această coeziune, în această supremă
facilitate, care este marca unui mare ansamblu simfonic german. Există o
continuitate de stil care nu poatefi înlocuită cu nimic și care este mai
puternică decât munca, mai puternică decât talentul. Căci ce poate face un
talent muzical izolat, dacă nu găsește terenul care să-i permită să se dezvolte
şi să dea roade?
Am ascultat primul concert al Filarmonicii din Berlin cu un sentiment de
respect nu doar faţă de extraordinarii săi muzicieni, ci faţă de ideea supremă de
artă pe care o prezentau cu o forță aproape impersonală. Este un ansamblu
simfonic de o precizie, de un echilibru, de o omogenitate care fac din această
orchestră un fel de instrument unic, foarte complex, foarte puternic, dar
ordonat – s-ar putea spune – de un singur resort central.
Foarte rar în străinătate (și niciodată la noi...) o orchestră ne-a dat
un astfel de sentiment de plenitudine organică. Corzile, suflătorii, alămurile,
percuţia – totul este supus legii ansamblului, cu un simţ al coeziunii, cu o știință
a detaliului, cu o inteligenţă a planurilor sonore care îi conferă fiecărui sunet
propria funcție de minuțioasă finețe. Frapante în această orchestră sunt, pe
de-o parte, calitatea individual a fiecărui instrument și, pe de altă parte,
grandoarea arhitecturală a întregului. Vioara, oboiul, cornul, flautul au o
delicateţe, o precizie, o fermitate uimitoare. Atunci când se detașează de
orchestră, fiecare instrument îşi păstrează individualitatea, cu o prospețime
sonoră incomparabilă. Dar el știe să intre din nou în ansamblul din care s-a
desprins un moment şi să-şi regăsească exact locul. Putem vorbi, în cele din urmă, de un „plan sonor“.
El există, are o realitate – o realitate aproape palpabilă. Nu e o exagerare
să vorbeşti despre un relief sonor atunci când este vorba de o asemenea
orchestră. Există un volum, o adâncime, o înălțime a masei sonore, iar această
„masă sonoră“ are cele trei dimensiuni, contururi, realitate fizică în spațiu.
Vedem marile linii arhitecturale, putem urmări logica construcției, etajele
sale, fundalurile sale, aripile simetrice. Vedem muzica. Muzica dobândește o
forță vizuală reală și – credeţi-mă – nu este o figură de stil.Nu ne putem da
seama care este meritul dirijorului și care este cel al orchestrei. Ne luăm
libertatea de a crede că marele merit îi revine ansamblului, calităţii fiecărui
interpret luat în parte și spiritului de echipă care îi uneşte. Maridirijori am
mai văzut, chiar aici, la București. Dar ce poate face un „mare dirijor“ –
oricât de mare ar fi el – atunci când lucrează cu un material inert și greoi?
Hermann Abendroth este, fără îndoială, un dirijor interesant, care are
talent și o disciplină perfectă. Deși nu este din clasa unui Bruno Walter sau
Furtwängler, el este totuşi un muzician care inspiră cea mai mare încredere. Bagheta
lui este energică, prezența este sobră, gesturile sunt clare. Iată de ce este
nevoie pentru a pune în valoare o orchestră cu puterea, coeziunea și
flexibilitatea orchestrei din Berlin.
Programul de primul concert a fost dedicat lui Bach, Haydn și Beethoven. Al
treilea concert brandenburgic de Bach a fost o minune de precizie, acuratețe,
inteligență ritmică. L-am ascultat demult la Paris, admirabil dirijat de Walter
Straram, și l-am ascultat, de asemenea, cu Mengelberg la pupitru. Dar nu ne este greu să alegem:
interpretarea Filarmonicii din Berlin de ieri seară este cea mai bună. Numai
Bruno Walter,
cu Filarmonica din Viena, ar putea să dirijeze mai bine, în cazul în care
„mai bine“ este posibil. Simfonia în re de Haydn a continuat în cel mai fericit
mod programul. Nu putem exprima graţia, prospețimea, precizia deloc aridă,
poezia, intimitatea acestei execuţii. Ea ne-a părut încă şi mai extraordinară
după un sfert de oră, atunci când orchestra a abordat, cu o gravitate
dramatică, cu o putere solemnă, care a mers până la tragicul cel mai pur, Simfonia
a VII-a de Beethoven. Meseria de critic este de-a dreptul umilitoare după o
asemenea emoție...
