de Petruș Costea, foto: Horia Stan

A început să ia lecții de pian în orașul natal, la vârsta de 10 ani, iar la finalul liceului a obținut o bursă de studii „Constantin Silvestri” la renumitul colegiu „Stewart’s Melville College” din Edinburgh, apoi a urmat șase ani la „Royal Conservatoire of Scotland” din Glasgow. După ce a obținut Premiul al II-lea și pre­miul publicului la „Concursul Arthur Rubinstein” din Israel, unul din­tre primele cinci cele mai importante concursuri de pian din lume, a început o frumoasă carieră internațională. Primul său CD, apărut în 2020, cu muzică de Prokofiev, Enescu, Debussy și Liszt, a fost primit cu entuziasm atât de public cât și de presa specializată, cunoscutul critic francez Alain Lompech apreciind îndeosebi „un sunet plin și luminos, o stăpânire pianistică imensă, sensibilitate, o originalitate fără ego copleșitor”. Printre proiectele sale cele mai îndrăznețe și cu siguranță cele mai interesante în viața muzicală din România se numără și fes­tivalul #SHARP, a cărui nouă ediție va avea loc în toamna acestui an la București. L-am întâlnit pe Daniel Ciobanu după concertul pe care l-a susținut la București, la începutul lunii mai, când a interpretat pe scena Ateneului Român Concertul nr. 2 de Rahmaninov.

Viața ți s-a schimbat complet după ce în 2017 ai obținut Premiul al II-lea și premiul publicului la „Concursul Arthur Rubinstein” din Israel, unul dintre primele cinci cele mai importante concursuri de pian din lume. În anii anteriori ai mai obținut premiul I la „Morocco Philharmonique” (Casablanca), „UNISA International Piano Competition” (Pretoria) sau „BNDES International Piano Competition” (Rio de Janeiro), dar lansarea pe scena internațională a venit odată cu „Concursul Arthur Rubinstein”. Cum ți s-a schimbat viața după acest concurs? Care au fost cele mai mari provocări? În afară de euforia care te cuprinde, îmi imaginez că apare și o teamă.

Acel moment din 2017 în Israel nu mi-a schimbat doar cariera; mi-a reconfigurat cumva ADN-ul artistic. Da, câștigasem și alte concursuri, dar „Rubinstein” a fost portarul cosmic. Deja deveneam un „cal de curse” de încredere, apoi dintr-odată am fost în sfârșit liber, iar sălile de con­cert, care fuseseră visuri îndepărtate, au devenit locurile mele de muncă și, cel mai „grav” lucru dintre toate, oamenii au început să asculte. Să asculte cu adevărat. Cea mai mare provocare nu a fost doza bruscă de steroizi din agenda mea. A fost lupta de a-mi auzi propria voce prin zgo­motul așteptărilor și al „etichetei”. Când câștigi un concurs mare, toată lumea – impresari, critici, public – proiectează asupra ta propria lor fan­tezie: unii vor un nou Horowitz, alții un showman al secolului XXI. Intri pe scenă și simți că te sufoci sub acest aer greu de așteptări. Țin minte că, vreo câteva luni, mă simțeam ca o păpușă de ventriloc, interpretând inconștient scenariile altora. Apoi a venit frica – nu de eșec, ci de suc­ces trăit în termenii altcuiva. Lumea muzicii clasice adoră etichetele: Ești un specialist în romantici? Un martir al muzicii contemporane? Un rebel al crossover-ului? Concursul Rubinstein mi-a oferit o platformă, dar adevă­rata libertate a venit când am început să sparg acele etichete și să îmi creez propriul drum în afara mentalității de „concurs”. Acum, când urc pe scenă, fie că e Carnegie Hall, Festivalul Enescu sau orașul meu natal, Piatra Neamț, nu încerc să mă definesc prin me­dalia Rubinstein și am renunțat la ideea de a „concura”, ca să-mi pot crea propria realitate.

Îți place să fii oarecum un enfant terrible și de fiecare dată încerci să provoci publicul. La Festivalul „George Enescu” din 2023 ai cântat Concertul nr. 4 de Beethoven cu propria ta cadență, deschisă mai degrabă spre jazz. Cât de liber poate fi pe scenă un pianist care cântă, de exemplu, Mozart, Beethoven, Schumann, Brahms, Rahmaninov? Nu există cumva riscul ca toți pianiștii să cânte exact la fel, fără ca nimic să-i mai diferențieze, cu toată obsesia respectului față de partitură?

Ah, eticheta aceea clasică enfant terrible – parcă îl aud și acum pe Friedrich Gulda râzând. În general, îmi place să mă joc cu limitele. Acest lucru permite acea șansă unică a unor revelații spontane fantastice, care pot apărea doar în timpul actelor de libertate totală pe scenă, după o muncă riguroasă acasă. Dar nu e niciodată un șoc de dragul șocului. Dacă servește muzicii și artistul simte cu adevărat că subliniază și mai clar caracterul și scenografia partiturii, atunci nu am nimic împotrivă.

Acea cadență pentru Beethoven de la Festivalul Enescu a fost o provocare, un semnal de trezire pentru publicul „clasic” din București, dar una făcută cu respect profund pentru concertul în sine. Muzicienii din orchestra „Cameristi della Scala” au simțit-o perfect coerentă. Improvizația era esențială în universul lui Beethoven și, în general, pen­tru compozitorii perioadei clasice. Ironia este că obsesia noastră mo­dernă pentru „respectul față de partitură” ne îndepărtează, de fapt, de practica istorică reală. Mozart și Beethoven se așteptau ca interpreții să dea viață muzicii, nu s-o îmbălsămeze.

Adevăratul pericol nu este individualitatea, ci setările din fabrică ale industriei: competițiile care premiază interpretările „sigure” sau algo­ritmii platformelor de streaming care favorizează interpretările unifor­mizate. Pianiștii care rezistă – Argerich, Sokolov, Trifonov – sunt cei care riscă să greșească în mod glorios și autentic.

Sunt pianiști, adulați, dar și contestați, ale căror libertăți față de partitură sunt celebre. Mă gândesc doar la Ivo Pogorelich, Mikhail Pletnev sau Gilles Apap. Până unde poate un artist să „intervină” în lucrarea pe care o cântă?

Cât de liberi putem fi? E ca mersul pe sârmă. Cu Mozart, un orna­ment greșit e ca o greșeală de scriere într-o scrisoare de dragoste; cu Rahmaninov, arhitectura cere rigoare. Dar chiar și în aceste cadre, există un spațiu vast pentru personalitate. Riscul nu este doar uniformitatea, ci plictiseala. Când toți pianiștii cântă aceeași ediție Urtext și aleg aceleași idei „validate”, ajungem să ascultăm manechine muzicale. Partitura este o hartă, dar drumul îl creăm noi. Pletnev modelează timpul ca pe un elastic; Fazil Say estompează contururile ca și cum ar desena cu cărbune (uneori chiar la propriu). „Intervențiile” lor nu sunt acte de vandalism – sunt revelații, cu care putem fi de acord sau nu. Important este ca ascultătorii să se simtă stimulați și provocați, pentru că asta menține viu procesul de interpretare a muzicii.

Revenind la interesul tău față de jazz. Crezi că există un public de jazz și un alt public de muzică clasică? Crezi că melomanilor de modă veche, dacă-i putem numi așa, jazzul li se pare un gen minor? De ce? De unde a apărut percepția asta?

Această separare între publicul de jazz și cel de muzică clasică e mai mult o construcție artificială – o moștenire a barierelor culturale impuse în secolul XX. E adevărat că mai există nostalgici ai muzicii clasice care privesc jazzul de sus, ca pe un gen „mi­nor”, dar asta ține de snobism, nu de vreo realitate muzicală. Jazzul s-a născut în suburbii; muzica clasică în biserică. Unul era considerat „inferi­or”, celălalt „sfânt”. Și totuși, Bach improviza fugi nebune cu aceeași fre­nezie cu care Coltrane rupea gamele complicate, iar cadențele lui Liszt aveau un swing mai amețitor decât ce oferă majoritatea pianiștilor de jazz contemporani.

Eticheta de „minor” miroase a ierarhii vechi. Jazzul este muzica cla­sică a Americii – la fel de sofisticată, la fel de exigentă. Ironia este că mul­ți puriști ai muzicii clasice venerează schimbările armonice delirante și improvizațiile lui Beethoven, dar tresar scandalizați când aud un riff de jazz. În schimb, ascultătorii de jazz acceptă mai ușor rafinamentul mu­zicii clasice decât o fac, de obicei, iubitorii de muzică clasică cu jazzul.

Adevărul? Granițele se dizolvă.

În temple ale muzicii clasice, precum Philharmonica din Paris, am văzut publicul entuziasmat de reinterpretările lui Bach făcute de Brad Mehldau, iar în cluburi de jazz – o tăcere profundă în fața unui preludiu de Debussy. Adevăratul gen „minor” este, de fapt, mentalitatea obtuză.

„Ca artiști, trebuie să educăm cu imaginație vicleană, nu cu condescendență.”

În plus, cum explici, cel puțin în România, interesul foarte mic al publicului pentru muzica contemporană? Un artist ar trebui să și educe publicul programând lucrări noi sau foarte puțin cântate?

Apetitul timid al românilor pentru muzica contemporană provine din trei mituri toxice: că lucrările moderne sunt „urâte” sau academice, că publicul își dorește doar piese clasice familiare și că muzica nouă nu poate vinde bilete. Dar aceasta este o profeție ce se confirmă de la sine – atunci când orchestrele programează piesele contemporane ca pe niște „legume” obligatorii, nu ca fel principal, firește că publicul se opune. Ca artiști, trebuie să educăm cu imaginație vicleană, nu cu condescendență. Folosesc festivalul meu #SHARP ca pe un Cal troian în această direcție și încerc să asociez organic compozitorii clasici cu cei contemporani, iar adevărul este că am simțit că publicul din București a absorbit acest cocktail fără probleme. Ca artiști, trebuie doar să-l oferim cu pasiune, nu din obligație.

Unul dintre proiectele tale cele mai interesante este și festivalul #SharpShifts, pe care l-ai început chiar în 2017 la Piatra Neamț (Neamț Music Festival). Anul trecut, la ediția organizată acum la București, cele cinci recitaluri/concerte s-au bucurat de un mare succes și am avut impresia că publicul tău formează deja o familie. S-a cântat în spații neconvenționale, ai avut dansatori pe scenă, s-a cântat mult jazz, iar scenografia a fost o parte importantă din spectacol. Cum ai început acest festival? Ce surprize ne pregătești în ediția de acest an?

Așa cum am menționat mai devreme, festivalul sau mișcarea #SharpShifts este de fapt Calul meu troian și manifestul meu în același timp. Deghizat într-un festival de muzică clasi­că, acest proiect este locul în care îmi permit în sfârșit să-mi pun în practică cele mai îndrăzne­țe visuri artistice și să creez universuri paralele cu scena clasică. După perioade lungi în care am metabolizat experiențe din tot spectrul vieții mele artistice, aici reușesc în sfârșit să le aduc în realitate. Desigur, există limite, în prin­cipal cele care ne pun viața în pericol (nu pu­tem folosi foc în interior sau substanțe psihe­delice pentru public hahaha), pe care trebuie să le ajustez din când în când, dar, în general, cel puțin jumătate din ideea de bază poate fi transpusă pe scenă.

Anul acesta, în noiembrie, va avea loc un triptic concentrat cu trei producții de amploare. Vom începe cu ansamblul de coarde „Addixion”, format din 20 de muzicieni, pe care l-am fondat împreună cu concert­maestrul Theodor Andreescu. Acest ansamblu cameral își propune să redefinească experiența concertului clasic în general, nu doar din punct de vedere muzical, transformând-o într-un spațiu expresiv în care tra­diția fuzionează intens cu modernitatea – design de lumini, coregrafia muzicienilor, moda, muzica electronică și lucrări originale ale compozi­torilor contemporani, ca să numim doar câteva.

Cântând fără dirijor, ansamblul întruchipează un model democra­tic de creație artistică, în care deciziile interpretative apar dintr-un dia­log colectiv, printr-o alegere a repertoriului care se adresează în primul rând tuturor muzicienilor implicați și care va convinge atât ascultătorii nostalgici, cât și pe cei mai tineri.

Unele aranjamente, din repertoriul pentru vioară și pian, precum Romanța op. 6 nr. 1 de Rahmaninov sau Impromptu concertant de Enescu, sunt făcute special pentru acest ansamblu de coarde, pentru a marca începutul unei explorări care arată că lucrările de referință ale trecutului pot dialoga cu prezentul fără a-și trăda identitatea.

Altele sunt reinterpretate într-o formulă hibridă (orchestră de coar­de, pian, sintetizatoare și vioară), precum Adagio pentru coarde de Barber sau Anotimpurile de Vivaldi, în care tradiția întâlnește experimentul în­tr-un dialog electrizant.

Nu este un risc să duci repertoriul atât de clasic într-o cadru atât de experimental? Mai ales fără să pierzi publicul mai conservator?

Vor exista și unele dimensiuni strict contemporane, îmbinând ja­zzul cu precizia muzicii clasice, inspirate din lucrări pentru pian ale lui Keith Jarrett sau din Samba pizzicato a cvartetului Vision string quartet, care transformă pulsul latin într-o conversație plină de umor între coar­de și pian. Un concert pentru pian în patru părți, dedicat mie cu ocazia nașterii ansamblului „Addixion”, compus de Christoph Croisé – violon­celist și compozitor elvețian –, care va îmbina elemente clasice, techno, jazz și percuție într-un mix vibrant de inovație și provocare între pian și ansamblul de coarde.

Singura lucrare păstrată în forma sa originală este Concertul pentru pian și coarde de Alfred Schnittke, care este pentru mine o piesă radicală și surprinzător de relevantă pentru cultura tineretului de astăzi, de la post-punk la trap. Concertul respinge narațiunea tradițională, optând în schimb pentru o realitate fragmentată, în care citatele din baroc, ro­mantism și din epoca sovietică se ciocnesc cu disonanțe dure și ritmuri industriale. Aici vreau să subliniez că realitatea nu este ambalată doar în forme plăcute și social acceptabile; durerea, anxietatea și absurditatea vor fi expuse așa cum sunt ele cu adevărat în lumea care ne înconjoară.

Evenimentul următor pășește într-o lume în care capodopera lite­rară a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, explodează în viață pură, într-un amestec exploziv de teatru, dans contemporan, pian clasic și sound-uri electronice pulsante.

În regia vizionară a Cristinei Gagiu, temele nemuritoare ale roma­nului – flacăra fragilă a libertății, puterea nesăbuită a iubirii, lupta su­fletului împotriva sistemelor zdrobitoare – devin un manifest multisen­zorial. Maestrul chinuit și sfidătoarea Margareta prind viață sub ochii noștri, iar zbuciumul lor capătă formă fizică printr-o coregrafie de dans contemporan ascuțită ca briciul, care face ca frământarea interioară să fie și mai acută.

Muzica nu va fi doar un acompaniament, ci arhi­tectul realității. Capodoperele clasice vor oferi schele­tul, în timp ce compozițiile mele electronice originale vor insufla narațiunii un foc distopic. Când Margareta își ia zborul, pianul se înalță odată cu ea – până când sintetizatoarele ne trag înapoi pe străzile sumbre ale Moscovei. Când balul lui Woland erupe, citatele ba­roce se sfărâmă în ritmuri care s-ar potrivi perfect în cluburile underground din Berlin. Aceasta este o formă de artă care cere participa­re, nu consum pasiv. Pentru generația crescută în vâr­tejul rețelelor sociale, ea oferă ceva radical: o oglindă a lumii lor fragmentate și o torță care să le lumineze drumul prin ea. Nu va fi o adaptare obișnuită, ci o tre­zire existențială pusă în scenă pentru vremurile noastre tulburi.

Adevăratul pericol nu este individualitatea, ci setările din fabrică ale industriei: competițiile care premiază interpretările „sigure” sau algoritmii platformelor de streaming care favorizează interpretările uniformizate.

Recitalul tău din 2024, care a avut loc la Combinatul Fondului Plastic (un „sejur muzical deliric”, așa cum îl numeai), a încheiat festivalul și a inclus Tablourile dintr-o expoziție de Musorgski și câteva piese de jazz care au fost punctul culminant al serii. Ce vei cânta în recitalul din acest an?

Cadența finală a manifestărilor din acest an va fi un recital de pian intim, oferit de mine, intitulat „Alone all together” (Singuri împreună). În li­niștea dintre notificările smartphone-urilor, în singurătatea orașelor aglomerate, pianul devine altarul confesiunii. Reîntorcându-mă într-un fel la rădăcini, îmi doresc ca acest recital să fie ca o meditație sonoră asupra marilor tensiuni ale existenței moderne.

Structurat ca o trilogie muzicală, fiecare act reprezintă o etapă esențială a conștiinței contemporane: pornind de la „Cine sunt eu?”, cu preludiile lui Debussy, Voiles – acele vele sclipitoare, fără direcție – și Des pas sur la neige, care surprinde frumusețea terifiantă a faptului de a lăsa urme într-o lume care le șterge la fiecare oră cu un simplu scroll pe rețelele sociale. Mefisto Vals al lui Liszt se transformă în întruchi­parea sonoră a capitalismului târziu – seducător, grotesc, inevitabil. Pianul se luptă cu farmecul și perversiunea diferitelor sisteme socia­le sau norme, dezvăluind mecanismele de control ascunse în spatele suprafeței sclipitoare. Sonata în si minor de Liszt devine apoi o hartă a drumului de la disperare la transcendență, în căutarea răspunsului la întrebarea „Cum supraviețuim tuturor acestora?”. Temele ei ciclice dovedesc că și în haos apar tipare. Recitalul se încheie cu improviza­țiile lui Keith Jarrett care izbucnesc ca un memento mori: creativitatea este ultima noastră libertate de neatins. Aceasta este muzică clasică cu venele deschise, care vorbește direct unei generații deja familiari­zate, din păcate, cu ideea că a fi conectat înseamnă doar singurătate cu WiFi mai bun.

La începutul lui mai ai cântat cu mare succes Concertul nr. 2 de Rahmaninov pe scena Ateneului Român. În toamnă, la Festivalul „George Enescu”, vei cânta Rhapsody in Blue de Gershwin și Rapsodia spaniolă de Albéniz într-un aranjament pentru pian și orchestră de George Enescu. Ce proiecte ai în derulare sau ce proiecte îți preocupă mintea în această perioadă?

Odiseea actuală pe care o pregătesc constă într-un mic turneu în Israel cu un program de recital și un concert, dar și o seară privată exotică, în care muzica mea va rezona cu bucătăria – combinând muzica clasică cu bucătăria fusion artizanală israeliană. Apoi mă voi întoarce la Filarmonica Regală din Londra, cu dirijoarea Gemma New la pupitru și cu specialitatea mea în tigaie, Concertul pentru pian nr. 3 de Prokofiev, cunoscut în folclor drept „Terzo di Muerte”. Alte proiecte mai îndepărtate sunt să termin po­vestea și conceptele vizuale pentru al doilea meu album, „Vertigo”, pe care l-am înregistrat anul trecut cu Radio România și care este gata de lansare. Și, nu în ultimul rând, să reușesc în sfârșit să organizez o mică expoziție, fie la Berlin, unde locuiesc, fie în România, cu câteva dintre picturile mele. Această idee îmi „chinuie” calendarul de aproape trei ani și sunt aproape sigur că un concert susținut între picturile și instalațiile mele, apoi încheiat la pupitrul DJ-ului, va fi o noapte de neuitat pentru toată lumea. Și în spe­cial pentru copilul meu interior!