de Petruș Costea

În cei peste 125 de ani de existență, orchestra a avut doar șase dirijori permanenți: Willem Kes (1888-1895), Willem Mengelberg (1895- 1945), Eduard van Beinum (1945-1959), Bernard Haitink (1961-1988), Riccardo Chailly (1988-2004) și Mariss Jansons (2004-2015). Să amintim câteva date care ar putea explica felul în care această orchestră a ajuns la faima de astăzi. La numai șapte ani de la primul concert dirijat de Willem Kes, în fruntea orchestrei este numit un tânăr de 24 de ani, Willem Mengelberg, care va fi dirijor permanent vreme de jumătate de secol, până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945. Obsedat de perfecțiune, Mengelberg era capabil să repete o singură măsură din partitură de patruzeci de ori, iar dacă un muzician din orchestră nu reușea să-și cânte impecabil partea, era pus, pentru a-l umili, să cânte acel fragment în fața întregii orchestre. Legenda spune că niciodată nu erau anunțate cu multă vreme înainte concertele lui Mengelberg, întrucât niciodată nu se știa când vor termina de repetat. A fost numit „dictatorul perfect“, i-au rămas celebre violențele verbale îndreptate spre membrii orchestrei, dar a reușit să impună o voluptate sonoră orchestrei, o virtuozitate colectivă nemaiîntâlnită până atunci. Încă de la începutul carierei a dirijat multă muzică contemporană, de la Debussy, Stravinsky la Richard Strauss și Gustav Mahler. Pe Mahler l-a cunoscut în 1902, iar în 1904 dirijează Simfonia a IV-a a acestuia de două ori în același concert, pentru ca publicul să o înțeleagă mai bine. Mengelberg mai dirijează Simfonia I, a IV-a, a VII-a, Das klagende Lied și Kindertotenlieder, iar compozitorul și-a editat câteva simfonii în timpul repetițiilor cu Orchestra Concertgebouw, fiind impresionat și de acustica perfectă a sălii. În 1920, Mengelberg organizează un Festival Mahler în care, în nouă concerte, este dirijată întreaga creație a compozitorului. Predilecția pentru opera lui Mahler a rămas ca o moștenire pentru orchestră, aceasta înregistrând integrala simfoniilor mahleriene cu Bernard Haitink, Riccardo Chailly și Mariss Jansons.

Din 1899 până la sfârșitul carierei, va cânta în fiecare an, în Duminica Floriilor, Pasiunile după Matei de Johann Sebastian Bach, înregistrarea live din 1939 a acestei lucrări fiind considerată astăzi una dintre cele mai răscolitoare interpretări ale oratoriului lui Bach. Mengelberg a mai rămas în amintirea olandezilor și pentru faptul că a scos muzica clasică din Concertgebouw și a adus-o dinaintea publicului larg prin concertele sale de pe Stadionul Olimpic. Analizând cele câteva înregistrări filmate în care apare dirijorul olandez, criticii au comentat tehnica dirijorală nu tocmai perfectă, privirea lui Mengelberg fiind cea care impunea orchestrei cum trebuie să cânte. Se povestește că a închinat un pahar de vin când Olanda, în 1940, a fost ocupată de naziști, iar relația ambiguă cu germanii i-a fost apoi nefastă. La sfârșitul războiului i se interzice pe viață să mai dirijeze în Olanda, dar după un alt proces, această sentință a fost redusă la șase ani. Se retrage în Elveția, unde moare la 21 martie 1951, cu două luni înainte de a putea dirija din nou.

Pentru a putea înțelege locul ocupat de această orchestră (căreia, în 1988, la o sută de ani de la înființare, regina Beatrix i-a adăugat titulatura „Royal“, ansamblul căpătând de atunci denumirea Royal Concertgebouw Orchestra), melomanul ar putea asculta înregistrările făcute sub bagheta lui Willem Mengelberg. În primul rând se poate remarca o unitate a ansamblului în fiecare măsură cântată. La corzi, Mengelberg cerea mult portamento și, pentru a suna ca un singur instrument, toți muzicienii foloseau aceeași digitație, stabilită de Mengelberg, știmele lor fiind adnotate de dirijorul însuși, astfel că interpretările, care par atât de libere, atât de subiective, prin fluctuația de tempo, prin accelerările progresive, erau de fapt milimetric puse la punct. Unii consideră înregistrările lui Mengelberg de neascultat, alții le situează printre cele mai valoroase înregistrări făcute vreodată. Ceea ce rămâne, poate, peste timp, este tulburătoarea și febrila expresivitate a acestei orchestre perfecte.