După abdicarea forțată a Regelui Mihai I (1947) și până la moartea lui Stalin în 1953, în România s-au construit edificii în maniera sovietică acoperită de sintagma realism socialist și descrisă de lozinca: arhitectura și arta în general trebuiau să fie naționale în formă și socialiste în conținut.
de Augustin Ioan
Formele amintesc fie de neoclasicism (flatându-se acele episoade ale istoriei arhitecturii care au fost de partea corectă a ideologiei, precum clasicismul grec, renașterea și sinteza rusă de secol al XVII-lea și al XVIII-lea) și pseudo-barocul rus. Dimensiunile trebuiau să fie monumentale, dovedind superioritatea regimului bolșevic.Edificiile trebuiau amplasate într-un context din care să fi dispărut, în prealabil, urmele istoriei urbane anterioare.
Casa Scânteii
Nu este întâmplătoare plasarea Casei Scânteii (acum Casa Presei) pe bulevardul numit (Pavel) Kiselleff, fost administrator militar rus al Bucureștilor. Casa Scânteii (Scânteia fiind numele cotidianului oficial al PCR) a devenit astfel versiunea autohtonă a unei Stadtkrone – a unui edificiu reprezentativ pentru noul regim.
Inițial (1948-1949), sediul propagandei comuniste a fost proiectat în maniera interbelică a clasicismului epurat. Dar, mergând la Moscova cu proiectul, colectivul de arhitecți (H.Maicu, N.Bădescu, L.Staadecker, M.Alifanti) a primit un refuz, sub forma unui alt proiect. Edificiul trebuia să fie o replică a celor șapte edificii post-belice construite la Moscova, culminând cu clădirea Universității Lomonosov.
Un alt edificiu asemănător a fost, chipurile, dăruit de Stalin poporului polonez și supraviețuiește încă în centrul Varșoviei distruse de bombardamentul nazist din 1944 și reconstruită în aceeași manieră sovietică după 1945, cu Palatul Culturii drept Stadtkrone. Or, replica din București, realizată în 1951, deși se aseamănă izbitor ca planimetrie și tipologie a decorației (o parte din aceasta este de inspirație... populară – adică, vă amintiți? națională în formă) cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decât acestea. E un gest servil de recunoaștere a primarului capitalei comunismului mondial.
Se pare că, pentru ridicarea edificiului în București, a fost demolat hipodromul (un centru al vieții sociale burgheze și aristocrate antebelice) și s-a emis o serie de obligațiuni, niciodată răscumpărată. Există filme de arhivă cu construcția prin muncă patriotică (adică muncă obligatorie, neplătită) a clădirii, fragmente din ele le-am încorporat în filmul meu Arhitectura și Puterea, făcut în 1992 (regizor Nicolae Mărgineanu).
Clădirea este încununată de, vorba lui Grigore Ionescu, un edicul în formă de turn. Există o poveste îndărătul modului în care se termină la vârf (unde se anunță viitorul) al acestor clădiri moscovite și a replicilor de la București și Varșovia. În ciuda recapitulării istorice, vârful (viitorul) nu se putea cu niciun chip inspira din modul tradițional de închidere al clădirilor istorice, fie ele și locale (rusești).
Deci, în niciun caz fleșă, bolți sau cupolă! Or, nu sunt atât de multe modurile în care se poate închide o clădire la partea superioară! Așa că arhitecții au trebuit să inventeze moduri noi de a finaliza edificiile.Unele sunt inspirate din Art Deco-ul american, al clădirilor înalte de tip Empire State sau Chrysler Building din New York, altele reînvie soluții din constructivismul rus (Monumentul Internaționalei a III-a, al lui Tatlin).
În apărarea clădirii, trebuie spus că ea are o amplă și bine controlată perspectivă în capătul axei Kiselleff, deci o elegantă prezență urbană (într-o zonă aflată, atunci, în afara orașului). De asemenea, a fost foarte bine executată, astfel încât ea se menține relativ intactă și astăzi, în ciuda faptului că nu a fost niciodată restaurată.
Mai mult, în 1999, ministrul culturii de atunci dăduse ordin să fie scoase stelele (comuniste) de piatră din decorația casei (pe atunci, încă sediu al ministerului), în felul în care se scot cu briceagul ochii adversarilor politici de pe afișele electorale.
În același timp în care, la București, se desfigura edificiul fanion al stalinismului din România, în Berlin se restaura Stalin/Karl Marx Alee cu detalii în porțelan de Meissen (adică superioare detaliilor originale) și se aprecia caracterul, mi s-a spus, democratic al intervenției urbane est-berlineze…
Opera
Probabil momentul apoteotic al acestui scurt, din fericire, intermezzo stalinist în arhitectura Bucureștilor l-a constituit Festivalul Internațional al Tineretului, din 1953. Mulți tineri din țările lagărului socialist și din țări decolonizate sau în curs de dezvoltare au vizitat atunci Bucureștii. În vederea acestei expuneri internaționale a capitalei Republicii Populare Române, au fost ridicate rapid câteva ansambluri și clădiri noi.
Cea mai importantă este Opera Română, proiectată de un colectiv condus de faimosul arhitect interbelic Octav Doicescu. Ca și în cazul Casei Scânteii, proiectului original i s-a opus unul sovietic, cel al operei din Baku, pe care arhitecții doar au asezonat-o cu alte decorații, de aceeași factură. Astăzi, vopsită fistichiu, opera nu ne mai sugerează deloc ideea afirmării specificului național în artă, așa cum i-o sugera lui Grigore Ionescu.
Dar, de asemenea, impresionează pozitiv ,caracterul ei neoclasic, monumentalitatea reținută și execuția remarcabilă. în scuarul său, retrasă de la bulevard, Opera Română are o poziție urbană elegantă.
Cvartal
Tot din categoria edificiilor destinate propagandei culturale comuniste din 1953, găsim teatrul de vară (în aer liber), din parcul N. Bălcescu (cartierul Bucureștii Noi), iar, practic vizavi de el, cinematograful “Înfrățirea între popoare” (poreclit, datorită moravurilor laxe declanșate de festival, înfrățirea între picioare...), azi Teatrul Masca, anturat de câteva cvartale de locuințe.
Cvartale de locuințe găsim la vest de Cartierul Cotroceni, anturând Academia Militară (fosta Școală de Război, inaugurată în 1937 de regele Carol II), la Ho-Shi-Minh și la intrarea în viitorul cartier Drumul Taberei (zona Răzoare/Locotenent Nicolae Găină).
Cvartalul este o unitate urbanistică sovietică, formată din patru străzi bordate de blocuri, rezultând o curte interioară a acestui ansamblu. Apartamentele sunt minimale (sub Existenzminimum modernismului occidental), dar fațadele blocurilor sunt monumentale, bogat decorate. Reporter de război în URSS, ajuns la Odessa în 1941, G.M.Cantacuzino scria despre caracterul minimal despre arhitectura de cazarmă ale arhitecturii staliniste.
Nu înțelegea de ce aceste piețe enorme, de paradă, erau bordate de blocuri cu locuințe meschine, dezumanizante. Nu putea, oare, regimul, să lase mai puțin vid și să dea mai mult spațiu privat populației? Nu, nu se putea.
G.M.Cantacuzino va afla pe propria sa biografie natura regimului, fiind arestat după ce a publicat, în 1947, Pentru o estetică a reconstrucției, cartea în care își expunea soluțiile sociale alternative la totalitarismul care se prefigura deja la orizontul patriei sale. A citi cartea astăzi (am reeditat-o în colecția “Spații imaginate a Editurii Paideia”) este sfâșietor.
Toate,absolut toate erorile potențiale, semnalate de către Cantacuzino au fost făcute în orașele românești în timpul regimului comunist. Și totuși, chiar și în catastrofă există nuanțe ale prăbușirii. Cvartalele staliniste sunt minimale, dar oferă un spațiu semi-privat, o curte interioară, unde locuitorii se pot întâni, copii se pot juca.
În plus, tehnologiile de construcție rudimentare din perioada respectivă fac să nu fi fost posibile, încă, tipizarea și prefabricarea la scară industrială și națională de mai târziu. Așa se face că, în mod paradoxal, prin comparație cu blocuri prost construite și lipsite de orice spațiu public propriu, locuințele din cvartalele bucureștene și-au conservat valoarea – minimă – urbană și, deci, valoarea de piață.
Micro-Comunități s-au format în aceste curți interioare, care le îngrijesc. În fine, Stadionul Republicii, azi Național Arena, a fost de asemenea construit pentru Festivalul Tineretului din 1953.
Ca și la Casa Scânteii, accentul s-a pus pe munca puțin calificată, dar abundentă, în detrimentul tehnologiei. Stadionul era, de fapt, o enormă excavație, în vreme ce tribunele erau taluzurile cu pământul excavat. Din acest motiv, stadionul avea și un soi de microclimat propriu.
Amplasat, de asemenea, într-un parc aflat dincolo de limita istorică a Bucureștilor interbelici, stadionul era un loc de manifestare a maselor largi populare (cum le descria limbajul de lemn al vremii), prin intermediul pasiunii pentru sport, în special pentru fotbal.
Destalinizarea
În fine, există un corpus de edificii în București, care au fost proiectate în perioada stalinistă și după gustul estetic ideologic al acesteia, dar au fost construite propriu-zis după moartea lui Stalin și, mai ales, după discursul lui Khrushchev din 1954, cel destinat industriei de construcții și arhitecților, în care arhitectura realismului socialist era dezavuată.
Prin urmare, în acest interval scurt de timp, arhitectura este presată să se epureze, la propriu și la figurat. În București, avem câteva astfel de exemple, unde proiectul diferă semnificativ de clădirea construită. Blocul Romarta Copiilor (azi BRD), vizavi de Casa Armatei (intersecția Calea Victoriei cu Bd.Elisabeta) este un astfel de exemplu.
Proiectul stalinist a fost publicat în revista Arhitectura. Blocul construit este ridicat în maniera în care, după 1954, arhitectul est-german Henselmann a continuat proiectarea la Stalin Allee pe porțiunea către Alexanderplatz, numită Karl Marx Allee.
Această nouă arhitectură, pe care o putem numi modernism clasicizant (ca la Lincoln Center, la New York, de pildă, arh. Philip Johnson) sau clasicism epurat (ca în stille littorio, stilul oficial al fascismului italian sau, la București, stilul practicat de Duiliu Marcu la Palatul Victoria, Academia Militară sau Ministerul Trasporturilor), are rezonanță în edificiile de blocuri și de birouri ridicate către sfârșitul anilor cincizeci.
Aici, la ieșirea din stalinism, s-a pus problema opțiunii pentru mai multe feluri de modernism și pentru mai multe feluri de referințe locale și, mai ales, după 1958-1960, naționale.
Putem privi o clădire precum cea a Radiodifuziunii (1960), a fraților arhitecți Ricci cu arh. Leon Garcia, drept o clădire esențialmente clasicizantă, în același fel în care erau, tipologic, clasicizante edificiile staliniste, dar drapată cu o fațadă antebelică (T.Ricci a lucrat în atelierul lui Duiliu Marcu și lui, se pare, îi datorăm fațada de la Regia Monopolurilor/Ministerul Industriei, de pe Calea Victoriei: clădirea interbelică cu ceas atât de asemănătoare clădirii Radiodifuziunii).
Prin urmare, este foarte probabil ca și aici să avem de-a face cu o clădire proiectată în trena perioadei staliniste, care a fost, apoi, adaptată – superficial, doar la exterior – la noile cerințe politice.
Iată, pe scurt, istoria și descrierea stalinismului arhitectural bucureștean. Într-o excursie lejeră de jumătate de zi, o puteți vedea cu ochii proprii: centrul nu a apucat să fie afectat, edificiile fiind plasate pe periferii, în zonele de acces importante, însă.
Deși sunt edificii deloc neglijabile ca scară, modul abil în care au fost plasate în oraș, precedate de spații mari de detentă, le diminuează impactul. Acum, arhitectura în sine pare liniștită, dar îndărătul timpului în care a fost edificată se ascunde perioada cea mai neagră a totalitarismelor din această țară.


