de Petruș Costea

Iubitorii de muzică din România îşi amintesc cu siguranţă când, în anii ’90, au apărut şi la noi primele CD-uri. Marile case de discuri din Occident, cele care cu adevărat contau în lumea muzicală internaţio­nală, propuneau CD-uri cu cei mai importanţi muzicieni ai secolului, de la Dinu Lipatti la Maria Callas sau Wilhelm Furtwängler, dar la preţuri prohibitive. Un exemplu lămuritor: în anul 2000, cu un salariu de profe­sor puteai cumpăra cinci-şase CD-uri de la EMI ori Philips. Întâi firav, apoi într-un ritm mai susţinut, au început să apară şi case de discuri româneşti care încercau să „susţină“ eforturile de culturalizare ale Electrecordului, toate cu câteva elemente în comun: preţuri decente, coperte urâte sau foarte urâte, greşeli (aproape obligatorii) în textul care însoţea CD-ul. Poate că era normal să fie atât de anevoios începutul de drum într-o ţară care savura capitalismul de puţină vreme.

În afară de acestea, existau şi numeroase CD-uri din Slovenia, cu o calitate uriaşă: erau mult mai ieftine decât cele româneşti. În plus, acope­reau o mare parte din repertoriul celebru pe care orice meloman îşi doreşte să-l reasculte în intimi­tate, iar numele a doi interpreţi se repetau cu insistenţă: pianista Dubravka Tomšič şi dirijorul Anton Nanut. Cred că nu există student minim meloman din România ani­lor 1995-2005 care, cu puţini bani, să nu-şi fi cumpărat, fără să ştie, în­registrări cu aceşti doi artişti. Pre­ţul redus al CD-urilor şi copertele urâte, de un kitsch perfect, i-au făcut însă pe melomanii cu pre­tenţii să le privească cu suspiciu­ne. Dacă un lucru este ieftin, înseamnă că e şi prost. Snobismul împinge mereu spre lucruri scumpe, doar că nu toţi artiştii importanţi se bucură de susţinerea marilor case de discuri.

Multă vreme şi eu am privit suspicios aceste discuri: erau atât de ief­tine, atât de neatrăgătoare vizual, parcă făcute înadins să fie vândute an­gro, încât nu eram tentat mai niciodată să le cumpăr. Dar am avut ocazia, graţie unui prieten iubitor de muzică, să ascult un excelent CD cu sonate de Domenico Scarlatti şi am fost intrigat. Pianista, Dubravka Tomšič, era un mare artist (poate unul dintre cei mai subapreciaţi pianişti din secolul al XX-lea) şi am fost curios să aflu detalii despre cariera ei.

Dubravka Tomšič s-a născut în 1940, la Dubrovnik, în Croaţia. La cinci ani dă primul recital, studiază apoi la Ljubljana, iar la 12 ani este sfătuită de pianistul Claudio Arrau să plece în America pentru a face studii la Juilli­ard School of Music, unde i-a avut profesori pe Katharine Bacon şi pe Ale­xander Uninsky (care obţinuse Premiul I la Concursul Chopin din 1932). La 15 ani este considerată în America talentul anului şi i se aranjează un concert cu Filarmonica din New York. La 17 ani termină studiile la Juilliard şi dă un recital la New York, iar în sală se află Arthur Rubinstein care o in­vită să studieze cu el, considerând-o deja o perfectă şi minunată pianistă. Va fi, de altfel, singura elevă a marelui pianist. Se întoarce apoi în Slovenia şi la 27 de ani devine profesor de pian la Academia de Muzică din Ljublja­na, convinsă că trebuie să se ocupe nu doar de propria carieră, ci şi de ti­nerii talentaţi. Cântă pe toate continentele, în turnee pline de succes, dar uneori, pentru că venea dintr-o ţară comunistă, publicul era la început reţinut, pentru ca abia la sfârşitul concertului să-şi arate entuziasmul. La Leningrad, cu ocazia unui recital, publicul este atât de euforic, încât pia­nista dă 17 bisuri. A dat peste 4.000 de concerte şi recitaluri, a înregistrat peste 90 de albume, repertoriul ei se întinde de la Bach şi Mozart la Beethoven, de la Chopin şi Brahms la muzica din prima jumătate a se­colului al XX-lea. Aparent, nimic nu este spectaculos în felul ei de a cânta, nu caută dinadins trucuri pentru a câştiga publicul dornic de spectacol şi senzaţional, dar to­tul este acolo, de la virtuozitate la sensibilitate.

Dacă s-ar fi născut în Occi­dent, ar fi avut şansa unui contract cu o casă de discuri importantă şi de o promovare pe măsura ta­lentului ei. În Slovenia este considerată a fi o legendă şi poate cel mai important muzician sloven din ultima jumătate de secol. Oricum, pen­tru melomani şi nu numai, cele 90 de CD-uri rămân şi pot fi consultate oricând, cu atât mai mult cu cât multe înregistrări ale pianistei încă se găsesc în librăriile bucureştene, dar, fireşte, mai la grămadă, căci CD-urile ieftine (cu preţul de 1 sau 2 euro) nu pot sta alături de CD-urile marilor case de discuri.

Şi în muzica clasică numele artiştilor pe care casele de discuri ştiu să le promoveze sunt cele care se vând, cele despre care se scriu cronici, cele pe care le cunoaşte marele public, cele care sunt puse la vedere în librării, dar cinstit ar fi să încercăm să ascultăm doar muzica, fără a ne lăsa păcăliţi de reclame agresive. Surprizele ar fi, cu siguranţă, mari.

În Slovenia este considerată a fi o legendă și poate cel mai important muzician sloven din ultima jumătate de secol. Oricum, pentru melomani și nu numai, cele 90 de CD-uri rămân și pot fi consultate oricând, cu atât mai mult cu cât multe înregistrări ale pianistei încă se găsesc în librăriile bucureștene, dar, firește, mai la grămadă, căci CD-urile ieftine (cu prețul de 1 sau 2 euro) nu pot sta alături de CD-urile marilor case de discuri.