Tomescu, game și astronauți

L-am studiat în fotografii. Dar în momentul în care intră pe ușa ceainăriei reușește totuși să mă surprindă. Alexandru Tomescu. Cel mai renumit violonist român în viață. Vorbește calm, destul de încet încât să ajustez mereu reportofonul. Pe parcursul câtorva ore demolează sistematic miturile legate de profesia lui. Și totul a pornit de la o întrebare atât de plictisitoare... 

de Laurențiu Diaconu-Colintineanu

Cum ajungi să devii violonist atât de apreciat la nivel internaţional la o vârstă totuși fragedă? Din 1976 până acum nu sunt foarte mulţi ani.

Aș vrea și eu să pot să enunţ, să formulez o teoremă. “Faci asta, asta și ailaltă și îţi iese produsul final: violonist de succes”. Nu știu însă. Eu cred că pentru fiecare dintre noi, violonist, artist, este vorba despre o alegere personală, o cale personală și o descoperire personală. Sunt mult prea multe variabile pentru a le putea include într-o formulă de succes. Când eram mic știu că circulau niște așa-zise reţete de calităţi absolut necesare violoniștilor și cosmonauţilor. 

Cosmonauţilor li se cerea în plus să nu aibă carii și eu aveam deja așa că în școală am renunţat la această carieră. Dar rezistenţa fizică e necesară, de exemplu, atunci când ești într-un turneu foarte lung sau când ai de susţinut un concert, poate chiar două în fiecare zi. 

Sigur, poate nu pare un efort foarte mare, dar când se adună o lună sau două de umblat este. Şi ajungi să începi să gândești global, nu doar strict felia de muzică, ci și cât de bine stă muzica în corpul tău fizic. 

Pe urmă... Disponibilitatea de a lucra prelungit. Mă refer la munca aceea repetitivă de studiu care nu se încheie niciodată. Mama mea avea o elevă foarte mică, șase sau șapte ani, și a avut ea o replică foarte foarte drăguţă. Voia să știe cam până la ce vârstă mai trebuie ea să facă acele game? Mama i-a zis: “Uite, și Alexandru la 36 de ani încă mai face game.” “Cuuuum? Peste 30 de ani tre' să mai fac game???” 

Sunt și chestiuni care ţin de igiena fiecărui violonist. În momentul în care nu le mai faci lucrurile încep să se degradeze. Nu instantaneu, dar treptat. Şi de asta timpul alocat studiului reprezintă indicatorul de sănătate al fiecărui violonist. 

Bun, dar începutul cum se face? Care este ingredientul principal: talentul sau decizia părinţilor? 

Niciunul, nici altul. Plăcerea de a cânta. Asta trebuie să fie scânteia care aprinde totul.

La 5 sau 6 ani? 

Exact. Tu știi ce plăcere au copiii și ce seriozitate?! O seriozitate pe care studenţii nici nu o au. Dar este și joacă. O joacă serioasă. Mai ţii minte? Când eram mici ne jucam de-a dacii și romanii. Era o joacă, dar era o joacă serioasă, adică noi chiar eram implicaţi în jocurile acelea. Așa a început și pentru mine. 

Vioara era o jucărie cu care alţi copii, elevii pe care îi vedeam la mama mea și cu care mergeam împreună la concursuri și concerte, aveau voie să se joace. Şi eu am tot insistat: daţi-mi și mie! Bine, iniţial au vrut să mă dea la pian, dar apoi vioara a fost instrumentul câștigător. 

Talent? Talent cred că se găsește îngropat mai mult sau mai puţin adânc în fiecare dintre noi. Dar talentul singur nu e suficient. Sau cel puţin în cazul meu a fost nevoie de foarte multă muncă la modul constant. 

Nu cred în loterii. Dintr-astea: “ia uite, domne, nu studiază, nu muncește, n-are un plan pe termen lung, dar are TALENT și asta îl salvează.” Talentul te poate duce până la un anumit nivel. Dar dacă vrei să ai o carieră de 10, 20 sau 30 de ani, atunci nu e suficient. 

Iar alegerea părinţilor, de multe ori, nu are nicio legătură cu alegerea copiilor. Părinţii aleg pentru ei ceea ce și-ar fi dorit ei înșiși să fi ales când erau ei copii. Dar uite că acel copil al lor e o persoană distinctă. Există copii care sunt ascultători și care trăiesc visul părinţilor o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Dar la un moment dat își dau seama că nu e ce-și doresc ei cu adevărat și atunci apare o schimbare. 

Deci trebuie să existe această plăcere, o energie internă care, sigur, pornește dintr-o joacă. Și important e ca acea plăcere iniţială să se păstreze și să se îmbogăţească cu sensuri noi pe durata întregii vieţi. În cazul muzicienilor interpreţi, alegerea instrumentului se face foarte devreme, pe la 4 sau 5 ani. În cazul altor profesii, alegerea se face fie la vârsta adolescenţei, fie în apropierea majoratului. 

În cazul nostru cred că e vorba, mai degrabă, de o confirmare a alegerii din copilărie și o îmbogăţire a ei cu noi sensuri. Asta fie ușurează, fie complică lucrurile.

Cine te-a muncit mai mult până la stadiul de artist interpret: mama sau profesorii?

Mama nu m-a obligat să muncesc. Din păcate, va trebui să distrug acea imagine romantică pe care a lansat-o Paganini în care taică-su îl bătea peste degete când nu cânta bine și harșt harșt! E o imagine care a prins foarte bine și lumea se așteaptă ca ea să se perpetueze. Şi își imaginează că am avut o copilărie chinuită, că eventual am stat închis într-un beci întunecos numai cu vioara și îmi coborau apă cu găleata. 

Ei bine, nu, a fost exact opusul. Eu voiam să studiez și o așteptam pe mama să se întoarcă de la școală ca să facem ora de vioară în fiecare zi. Nu am exagerat. Am început cu o oră pe zi, pe urmă cu două, trei... am luat-o treptat.  Nu aș fi putut fi forţat să fac ceva ce nu îmi doream. Cu mama mea am absolvit nu numai cei șapte ani de acasă, ci și următorii șapte ani de cântat la vioară care sunt extrem de importanţi pentru un violonist. 

Atunci se pune fundaţia și dacă nu o pui drept, dacă nu sunt unghiurile cum trebuie, pe urmă nu mai poţi decât să remediezi niște lipsuri, dar casa rămâne strâmbă. E un mare noroc să ai un profesor foarte bun încă de la început. Din păcate, mulţi profesori de vioară am impresia că desconsideră să înceapă cu copii.

Poate nu au răbdare sau poate li se pare că nu e de anvergura lor pedagogică. Dar acolo e nevoie de ei pentru că acolo începe totul. După cei șapte ani cu mama mea, am fost cred cel mai longeviv elev al maestrului Ștefan Gheorghiu. Am fost la clasa lui timp de 11 sau chiar 12 ani. Am și rămas prieteni foarte buni până la moartea sa.

Apoi am mers la multe cursuri de perfecţionare cu violoniști, în general violoniști de carieră, fiindcă am vrut să cunosc la prima mână ce înseamnă și ce se caută. Un violonist foarte bun nu este întotdeauna și un pedagog foarte bun. Sunt două meniri diferite.

Momentul meu de desprindere a fost atunci când am terminat Conservatorul și studiile prin străinătate și nu mai era nimeni care să-mi spună să fac așa sau să cânt în alt fel. E momentul în care trebuie să vezi la ce a fost bun tot ce făcuseși până atunci. 

Te-ai simţit oarecum pierdut în acel moment? 

Nu-nu-nu, norocul meu a fost să am profesori inteligenţi care m-au lăsat să mă dezvolt. Un profesor bun se retrage treptat din viaţa elevului și îl lasă să ia decizii pentru el. Eventual îi mai spune unde crede că a făcut o alegere benefică sau nu, dar alegerea nu mai este a profesorului pentru elev. Am trecut printr-o grămadă de experimente și încă mai trec. În meseria asta a noastră lucrurile nu sunt bătute în cuie niciodată. 

Criteriile de evaluare a unei piese sunt mult mai subtile, mult mai complexe și, totuși, mult mai simple în același timp. În general se pot traduce în “îmi place sau nu-mi place”. Şi asta se poate explica în o mie de feluri sau nu. 

De fapt vorbim de o muncă de reinventare perpetuă a pieselor. Sunt piese care au în ele această sevă care le face să reziste – ca în muzica pop – la tot felul de reinterpretări, cover-uri, răs cover-uri. Eu cred că muzica clasică are această vivacitate, altfel ar fi sucombat demult. Bach rămâne Bach indiferent că e cântat pe vioară barocă sau vioară modernă, chiar electrică. Poate fi trecut și pe ritmuri de jazz și pe ritmuri de hip-hop, dar tot Bach rămâne.

Ce vreau eu să fac din piesele muzicale, pentru că odată depășită etapa criminală de învăţare a piesei, depășirea dificultăţilor tehnice, interpretul se găsește într-o postură de creator. Ai piesa gata, multă lume crede că asta e tot. Dacă ești în stare să reproduci ce e scris acolo în partitură, piesa e gata. Abia de aici începe însă munca cea mai interesantă, partea unde se vede amprenta personalităţii tale. 

De învăţat, oricine poate învăţa o piesă. Bach, Beethoven, toţi au scris acolo “mai repede”, “mai rar”, “mai tare”, “mai încet”. Dar nu despre asta e vorba. Odată făcută această “programare”, piesa trebuie să intre în tine, în sângele tău. Şi tu devii un creator, ai puterea de a o forma, de a te juca cu ea, de a duce-o acolo unde alţii nu au îndrăznit să o ducă. 

Sună ca în Star Trek... 

Da, mi-a plăcut mult Star Trek. Şi muzica te poate duce chiar mai departe. 

Să mergem mai departe atunci. În școală, cum a fost să !i cel cu înclinaţii către muzică într-o școală generală “normală”? 

Eram doi. Doi colegi muzicieni. Un tip, Alexandru Nedelescu, nu știu dacă mai e pianist. Îmi aduc aminte că noi eram responsabili cu intonarea imnului în fiecare dimineaţă. 

Atunci se cânta Trei culori cunosc pe lume. Ştiu că ăsta era momentul de distracţie al zilei. În rest... Cel puţin la ora de sport eram un grup de doi, trei copii care nu le aveau cu baschetul. 

Cu fotbalul nu mai zic. Mai era un tip foarte bun la matematică și eram cam de formă acolo pe teren. Şi curios e că mie cheful de sport mi-a venit mult după școală. Şcoala 3 avea chiar bazin de înot, era o școală foarte căutată și părinţii mei m-au trimis să înot. 

Dar aveam un profesor atât de cumplit care pur și simplu a băgat groaza în noi. Abia după ce am terminat facultatea am început să înot și de atunci mă ţin constant. Şi alte sporturi și-au făcut loc în viaţa mea, dar mult după ce au încetat să fie obligatorii. 

Şcoala 3 e o școală normală, ba chiar considerată de elită. Pentru ai mei era și comod pentru că era cea mai aproape de noi. Şi m-au dat acolo să învăţ carte. Să mai demolăm un mit: cel conform căruia un artist muzician nu știe cât fac 2 și cu 239 și are nevoie de un calculator pentru asta. Poveștile legate de acest subiect începuseră încă de la grădiniţă. Educatoarea le spunea părinţilor mei: “e inteligent, e descurcăreţ, de ce vreţisă-l daţi la muzică?” 

Deci muzica nu a împiedicat nici prostiile vârstei? 

Pe vremea aceea nu se găsea nimic cu ce să faci tâmpenii. Unii se jucau cu carbid și făceau chestii să explodeze pe acolo.

Alea se furau de pe șantier... 

Da, așa este. Ce îmi aduc aminte cu drag e că în prima călătorie în străinătate pentru cântat mi-am cumpărat o lanternă mică. O chestie nemaipomenită. E ca și cum ai avea astăzi o sabie din Războiul Stelelor. Nu mai avea nimeni așa ceva. 

La un moment dat m-am dus cu ea la școală și cu exact aceeași inteligenţă cu care copiii se joacă azi cu pointer-ele cu laser mă jucam și eu cu lanterna pe tablă în timpul orei de franceză. Evident că profesorului nu i-a luat mult până să vadă cine făcea acele fiţe pe acolo și s-a lăsat cu chematul părinţilor la școală. Tata a reușit să-mi recupereze lanterna.

Când a fost prima ieșire în străinătate?

 În 1986. Aveam nouă ani. Am fost în Germania și în Austria, la Viena. Ţin minte că onorariul pentru unul din primele mele concerte a fost un briceag elveţian. L-am avut mulţi ani după aceea, dar l-am pierdut din păcate. 

Eram ca Alice în Ţara Minunilor. Vedeam niște lucruri de neimaginat în România. Pentru un copil, însă, poate nu sunt atât de importante lucrurile șocante pentru adulţi precum abundenţa de produse de pe piaţă. Mă bucuram în primul rând de călătorie. Plecam la drum săptămâni întregi și mi se părea nemaipomenit. 

Reprezenta o mare încercare pentru familia noastră. Să obţii atunci o viză de ieșire din ţară părinte cu copil era echivalentul unei vize de emigrare. Spre suprinderea tuturor ne-am întors, însă. Nu doar prima dată, nu doar a doua, ci de fiecare dată. 

Asta a făcut ca măcar o dată pe an, cu o birocraţie enormă – comparabilă poate cu cea din ziua de azi, dar din alte domenii – părinţii mei să reușească să ne trimită, de obicei vara, câteva săptămâni afară. 

Şi atunci încercam să facem tot: și concerte, și concursuri, și cursuri de perfecţionare. De obicei plecam cu tatăl meu, care a fost pianist. El mă însoţea și mă și acompania la concerte. Am făcut și multe înregistrări împreună. 

Până să mă nasc eu era chiar numărul 1 mai ales în muzica contemporană, pentru că el înţelegea muzica. Le explic multora că și pe vremea lui Beethoven exista muzică contemporană. Ea îl includea pe Beethoven la vremea respectivă. Filtrul cel mai adevărat este cel aplicat de trecerea timpului, de istorie. 

Noi acum avem o mulţime de compozitori din care unul, doi, maximum trei sunt geniali. Dar tocmai, avem privilegiul de a putea alege. Uite, pe vremea lui Mozart, Sarrieri era un competitor cât se poate de convingător, ba chiar în unele privinţe îl depășea. Se cântă și azi, ocazional, Sarrieri, dar este mai degrabă o chestiune exotică, pentru că este o muzică plicticoasă. Se vede, așadar, că unii au și alţii sunt.

Când a fost primul premiu câștigat?

A fost foarte devreme. Se numea “Copiii cântă patria și partidul”. Eu aveam șase ani și eram în grupa mare la grădiniţă. Fiecare grădiniţă trebuia să producă acei copii geniali așa că grădiniţa 112 a fost foarte mândră să agaţe pe perete diploma obţinută de mine. Şi pentru educatoare muzica brusc nu mai era ceva așa prost pentru că, uite, poate să le aducă diplome. Poate mai spectaculos, însă, a fost primul concurs internaţional la care aveam... Să mă gândesc... Da, opt ani. Città di Stresa în Italia. 

Acolo am concurat la cea mai mică categorie de vârstă, dar ea era de la 8 la 12 ani. La vârsta aceea se fac progrese enorme în foarte scurt timp. Ştiu că atunci am cântat Paganini. Am câștigat. Şi cum italienilor le plac termenii aceștia bombastici, mi-au acordat premiul I absolut, pentru că obţinusem 100 de puncte din 100. 

Plus o cupă și, mai valoros decât ea, direct de la directorul concursului fiecare băiat a primit niște mașinuţe din alea italienești, metalice, dar mari, la scara 1:43. Se deschideau ușile, se deschidea capota, vedeai motorul, se învârtea volanul, era o chestie... Le-am avut toată copilăria mea. Primisem o mașină de Carabinieri și una de curse. 

Le mai ai? 

Nu le-am aruncat. Sunt undeva în lăzile copilăriei.

Câte premii s-au strâns de la concursuri de-a lungul timpului? 

Nici nu știu, nu am neapărat această pasiune a colecţionării lor. Mama mea le adună pe toate și are o vitrină care deja e neîncăpătoare. Sunt supraetajate pe acolo într-o chestie babilonică. Unul la care ţin foarte mult, de exemplu, e premiul I și Marele Premiu la concursul Jaroslav Kocian, pe vremea aceea era în Cehoslovacia. E un premiu pe care l-am muncit foarte mult. 

Am fost la acel concurs prima dată când aveam vreo 9 ani și am luat menţiunea a doua. Cumplit de puţin faţă de cât voiam eu. Am venit a doua oară, am luat premiul III. Pe urmă nu ne-au mai dat drumul să plecăm și eu eram pregătit, simţeam că pot să câștig. 

Şi imediat după Revoluţie, în 1990, m-am dus și am câștigat nu numai premiul I pe categoria mea, ci și Marele Premiu care era peste categoriile concursului și o plachetă cu figura lui Kocian. Era un fel de... nu chiar George Enescu, dar un violonist important al Cehiei.

Plus că e un concurs destul de popular, cred că are peste 40 de ediţii, la care merg destul de mulţi români. Am impresia că până în ziua de azi am rămas singurul român care a luat Marele Premiu. Am avut o perioadă intensă de concursuri la un moment dat. Am început la 8 ani, iar vârful a fost între 16 și 23 de ani.

A fost perioada de afirmare? 

Nu, eu mă afirm în fiecare zi (râde). Există însă mai multe teorii. Unii spun că e absolut necesar să mergi la concursuri pentru că numai așa te poţi afirma, numai așa poţi întâlni impresari. 

Dar știu destui interpreţi în ziua de azi care nu au fost la niciun concurs în viaţa lor. E una dintre opţiunile pe care le ai. Eu am mers la concursuri, în primul rând, ca să învăţ și mai multă muzică, să pot să mă antrenez, să pregătesc un program la un nivel cât mai înalt. 

Pentru că indiferent cât de important ar fi un concert, e o diferenţă colosală între un concert la care lumea vine și te ascultă, chiar dacă sunt și critici, și între a te duce la un concurs unde e o masă undeva în spate la care stau acei oameni cu creionul în mână. 

Asta e poate cea mai stresantă idee. Te obligă să te perfecţionezi foarte mult și e și un exerciţiu de antrenament psihic pentru orice alt eveniment. Şi dincolo de toate astea e și un mod de socializare. Am rămas și prieten cu mulţi violoniști. 

În fond, grupul care ajungeam în finale era de vreo 10 sau 12 interpreţi care ne tot reîntâlneam la concursuri. Şi pot spune că am fost o generaţie bună pentru că majoritatea colegilor mei de pe podium au confirmat. 

Ce-i mai interesant e că nu întotdeauna confirmă premiile I. E o presiune foarte mare pe ei și de multe ori au un an, doi, trei după concursul respectiv, după care dispar. În fine, sunt multe teorii. Dar mai e un lucru important. 

Am ajuns să înţeleg cu adevărat ce înseamnă un concurs abia atunci când am jurizat. A venit un moment, cam repede după părerea mea, pentru că nici nu aveam 30 de ani, și am fost invitat în juriul unui concurs foarte prestigios și greu din Spania. A fost un moment revelator fiindcă am înţeles la prima mână toate lucrurile pe care mi le spunea profesorul meu. Lucruri referitoare la echilibru, la cât de mult poţi exagera într-o direcţie sau alta, la personalitatea pe care o ai. 

Multă lume crede că pregătirea pentru un concurs sau pentru un examen trebuie făcută într-un mod mai aparte. Să cânţi în așa fel încât să mulţumești pe toată lumea. E cea mai greșită idee. Tot ce poate rezulta e un cântat fad, plat, fără niciun pic de personalitate. Adică plicticos. Astfel de candidaţi, chiar dacă nu ai ce să le reproșezi tehnic, pierd. E vorba despre curajul de a fi tu însuţi. 

Contează forţa ta de a-i convinge pe alţii de ceea ce crezi tu. Forţa de convingere în muzică te-a ajutat și la cucerirea doamnelor? 

Nu, nu m-am folosit niciodată de vioară. Sigur, e o imagine romantică să cânţi o serenadă la poalele turnului în care se află prinţesa ta, dar nu. Şi cu vioara e mai complicat...   

Dar a reprezentat vioara vreodată o piedică în calea relaţiilor tale? În sensul în care îi dedici prea mult timp? 

Nici asta. Eu asta sunt și nu mi-am propus să mă schimb. Sigur că vioara presupune multe ore de studiu, plecări frecvente la concerte, dar cred că asta e menirea mea, chemarea mea. Muzica. Ar fi fost frumos să povestesc acum despre o iubită geloasă, care mi-a luat vioara și a spart-o în bucăţi. Eventual Stradivariusul. Mie nu mi s-a întâmplat așa ceva. 

Dar să știi că am cântat pe o vioară dintr-asta. Din 1999 până în 2007 am cântat pe o vioară italienească foarte veche, tot din 1700, pusă la dispoziţia mea de o colecţionară din Franţa. O vioară care era în familia ei de mai multe generaţii. 

Şi, la un moment dat, când tatăl ei cânta pe vioara respectivă, mama ei fiind foarte geloasă pe lungile repetiţii – tatăl cânta mult, era prim violonist la Strasbourg – a luat vioara și a făcut-o praf. Bucăţele. Am și cunoscut-o pe mama ei, o doamnă elegantă, distinsă, cu părul alb, foarte calmă, nici nu mi-o puteam imagina făcând praf un instrument muzical atât de fragil și de frumos.