de Bogdan Munteanu

Ce înseamnă Galeria Basil, căci în mod clar nu este o galerie propriu-zisă?

Nu este și nici nu a vrut să fie. Visul meu și al soțului meu de la înce­putul anilor 2000 era acela de a avea o galerie de artă. Dar, mai târziu, ne-am schimbat scopul. Am constatat că, din păcate, prin anii 2005-2006, pragul galeriilor era trecut de un număr destul de restrâns de oameni și mai mereu erau aceiași.

Soțului meu i-a venit ideea de a crea un nou concept – o galerie-a­telier, în care, de-a lungul anilor, să treacă oameni care vor deveni un public avizat. Treptat, cursurile de desen, pictură, modelaj, arhitectură și multe altele au luat locul expozi­țiilor. Odinioară organizam și două evenimente pe săptămână; acum nu mai avem timp și spațiu – sunt aloca­te cursurilor.

De unde ați pornit, cum ați transformat visul în realitate?

Acesta este un mod de viață, nu un vis. Dacă este un proiect pe ter­men lung, dacă pașii pe care îi faci sunt mici, dar siguri, atunci cu certitudine reușești. Capitalul a constat în faptul că eu și soțul meu ne-am vândut prima casă – o garsonieră dublă în Aviatorilor.

Cu banii luați, am deschis galeria și am convenit să ne dăm un ter­men de doi ani, pentru a vedea dacă reușim să avem un venit care să ne ajute să suținem proiectul. Știam că este un domeniu care prezintă mul­te riscuri: artiștii nu au bani, piața nu era bine conturată, iar noi voiam să susținem tinerii artiști. După un an, la mijlocul deadline-ului pe care ni l-am pus, ne-am dat seama că nu vom avea un venit prin care această galerie să se susțină. Aduceam încă bani de acasă și înțelegeam că, pe termen lung, se va întâmpla la fel.

Oricum, noi eram o galerie nonconformistă, într-un subsol al Casei Universitarilor, cu pereții din cărămidă, acoperiți cu pânză pictată. Totul era altfel. Astfel, am introdus atelierele și am deschis un mic magazin cu materiale de pictură. Oamenii veneau, învățau să picteze, cumpărau materiale ca să lucreze acasă și se întorceau să expună în același loc. În București, la vremea aceea, în afară de galeria Mora nu se mai întâmpla așa ceva altundeva.

Aveați studii în domeniul artei, visați să deveniți artiști?

Noi am avut parte de educație artistică la maturitate, în atelierul unor artiști minunați care se numesc Hristofenia Cazacu, pictor scenograf, și Mihail György, grafician. Doi artiști mai puțin cunoscuți pentru că, de prin anii `70, au fost mult timp ple­cați din țară. După 1989 au revenit și erau deja în vârstă. Când noi am pă­șit în atelierul lor aveau 70 de ani și un pic. Am petrecut ani buni cu ei și așa s-a născut visul galeriei noastre. Noi visam, dar nu făcusem nimic în direcția aceasta. Aflând despre visul nostru, cei doi ne-au încurajat. Noi spuneam că nu am absolvit o universitate de arte, dar ei ne spuneau: „Nu-i nimic, asta o să vă ajute”. Am învățat enorm de la ei.

Primul vis legat de galerie a fost de a expune împreună. Ei au vrut să ne predea ștafeta. La prima expoziție, am expus toți patru. Așa am dechis Galeria Basil în curtea Casei Universitarilor.

Cum ați găsit cursanții?

A fost foarte greu să conving oamenii să își lase copiii. Adulții veneau încă să ne întrebe dacă uleiul poate fi amestecat cu apă, deci ne-am zis că mai bine începem să lucrăm cu copii. Ei bine, în șase luni, abia convin­sesem șase oameni și am format o primă grupă. Aceasta se întâmpla prin 2006. Prin 2008, reușeam să avem 70 de cursanți anual, din septembrie până în iunie. Oameni care veneau la o ședință pe săptămână. Astăzi, în 2016, avem un pic peste 300.

Nu cred că am făcut altceva de­cât să învățăm și noi odată cu ei. Sunt mulți copii care au crescut aici. Dacă, în 2006-2008, aveam copii de 5-6 până în 8 ani, acum avem mulți dintre ei care, liceeni fiind, continuă să vină la cur­suri. Sunt mulți copii, dar și adulți care, după ce au venit la cursurile noastre, s-au dus la universități de arte, chiar la Florence Academy of Art. Avem un curs de pictură realistă cu un profesor de acolo.

Avem cursuri pentru copii de tip hobby și cursuri intensive, ateliere mai scurte atipice (pictură flamandă, pictură Titian, icoană pe sticlă, icoa­nă pe lemn). La adulți avem categoria hobby și acest curs „Academia”, cu o durată de trei ani. Dacă ținem cont că, în fiecare an, media celor care se reînscriu este de 80%, aș zice că am avut o mie de cursanți până acum.

V-ați împlinit visul de a crea un public nou?

Cred că aproape toți cursanții vechi spun despre noi că suntem „școala Basil” sau „comunitatea Basil”. Puțini sunt cei care își închipuie că vor reuși să vină 5-6 săptămâni la rând. Și mai puțini se gândesc că, peste 3-4 ani, vor avea o expoziție personală.

Da, cu siguranță am creat un nou public. Sunt absolut sigură că toți acești copii care au venit și vor veni vor ști să facă diferența dintre o lucrare de atelier și una de expoziție. Apoi, oriun­de vor intra, în orice muzeu, vor privi cu alți ochi. Sunt mult mai apropiați de zona artei și au mai mult curaj, pentru că au fost încurajați chiar de la bun început. Aceasta chiar dacă primele lor lucrări sunt niște mâzgăleli – pentru părinți. Dar pentru noi sunt niște povești.

Ați putea să ne povestiți cum schimbă arta viața cursanților?

Lucrurile sunt relativ simple. Ca să desenezi, primul pas pe care îl faci este paginația. Pare o constrângere, dar te ajută să te organizezi. Ca să pun în pagină niște elemente, trebuie să mă gândesc cum le așez, astfel încât ele să fie într-un echilibru. Dacă vorbim de culoare, se deschid noi și noi orizonturi.

În cazul celor mai mici copii, aflu de la părinți că își asociază hăinuțe­le mai bine. Apoi, simțul observației se dezvoltă. Când studiem, nu doar executăm, ci observăm mai întâi. Aceasta este și urarea pe care le-o fac cursanților: „Inspirație și observație!”

Apoi, mai îmi spun părinții cum copiii lor observă elemente arhitec­turale în drumul către casă, pe care înainte nu le-ar fi observat. Copiii care vin la noi scriu mai frumos și învață un limbaj universal, căci desenul este singura limbă pe care o înțelegem indiferent în ce colț al planetei am trăi.

Se creează un echilibru între griul și cenușiul de afară și culoarea de aici. De aceea, arta ajută în orice domeniu. Imaginați-vă un medic care se confruntă cu foarte multe cazuri nefericite! În momentul în care se joacă frumosul și culoarea, dintr-o dată se înseninează. Foarte mulți adulți vin pentru terapia prin artă, pentru a găsi un echilibru.

Cât despre creier, este mult avantajat de artă. Învățarea unui instru­ment ne obligă să folosim ambele mâini în paralel. Și noi facem acest ex­periment. Cine are rănită mâna dreaptă, îi rugăm să vină, totuși, la cursuri și să lucreze cu cealaltă mână. Sunt copii dreptaci care au lucrat cu stân­ga și sunt uimiți de ceea ce au realizat.

Galeria Basil dovedește că se poate trăi din artă. Vă mai lipsește ceva – prieteni, familie?

Gândiți-vă ce mulți prieteni avem aici, toți cursanții și familiile lor! Apoi, lucrez împreună cu soțul meu. Și fiul nostru, atunci când poate, ne ajută foarte mult, deși nu e în domeniu. Este student la facultatea de inginerie aerospațială. Tot cu capul în nori, ca să zic așa... Este pilot spor­tiv. Și el pictează, frecventează cursurile de arhitectură. La fel ca noi, a descoperit târziu că ar dori să încerce arta...

În spatele acestei galerii stă foarte multă muncă și acesta este mesa­jul pe care îl transmit în mod special copiilor. Indiferent cât de talentați, hăruiți, minunați suntem, oricât de ușor ne ies lucrurile, cheia este foarte multă muncă, perseverență și... visare. Nici noi, nici părinții lor nu ne-am propus ca ei să devină artiști.

Aș vrea să rămână artiști pentru ei înșiși, ca să aplice tot ceea ce au învățat, indiferent de domeniul în care vor lucra: matematică, informati­că, medicină. Jocul cu culoarea și creativitatea ar trebui să-i ajute să aibă minți mult mai deschise. În lumea de azi, putem fi oricât de talentați, dar, dacă nu suntem creativi, nu facem un pas în față. Creativitatea e cel mai mare beneficiu al acestor cursuri.