de Augustin Ioan
După ce crescuse ca două oraşe, la graniţa dintre ele apăruseră, firesc, cartierele mărginaşe. La unificare, cele două periferii s-au trezit, dintr-o dată, parte a centrului. Blocurile comuniste au fost îmbrăcate în aluminiu, periferia a fost brusc îmbunătăţită și au apărut, pe fosta limită, monumentele. Probabil, cel mai important este extinderea Muzeului Berlinului cu fabulosul memorial evreiesc, al lui Daniel Libeskind.
De toată mirarea a fost, în 1996, întâlnirea cu şeful de atunci al monumentelor istorice. Fosta Stalin Alee se restaura; dar ce spun eu? Se îmbunătăţea arhitectura sa originară, cu porţelan de Meissen. Eu, de colo, „cu pedepsirea monumentelor“, dânsul, de vizavi, „cu caracterul democratic al bulevardului“, care deschidea o arteră de egală consistenţă de la periferie până în centru. Eu, de colo: „cu cartierul-parc proiectat în Berlinul de vest de mari arhitecţi ai anilor 50“; dânsul, de dincolo, „cu anti-modernismul care făcea un arc peste timp între arhitectura lui Hensellman şi postmodernism.“
În fine. Lucrurile sunt făcute, oraşul s-a reunit sub mantia arhitecturii modern-imperiale a lui Helmut Kohl. Cu excepţia minunii de la Reichstag (arh. Sir Richard Rogers), nimic tulburător în afara scării uluitoare a noilor edificii. Cupola transparentă a parlamentului reface silueta edificiului, dar mult mai puţin prezentă decât ar fi fost dacă era cu adevărat reconstruită. Grafitti-urile soldaţilor ruşi sunt aduse la lumină, într-o amintitoare coprezenţă de nou şi vechi. Transparenţa e democratică, ne-a spus arhitectul: adică, poporul calcă pe cupolă, pe simbolul puterii şi văd cum lucrează aleşii săi. Uneori văd prea bine: se pare că a existat cel puţin un caz de spionaj datorat hyper-transparenţei: au fost fotografiate, din cupolă, documente aflate pe mesele parlamentarilor. Coada la transparenţă este imensă.
Masa imensă a noului râde trecutului cu inocenţă; trecutul rămâne prezent doar ca urme, ca trasee în ghiduri, ca palide vestigii. Se vând la Berlin, cu nonşalanţă, ghiduri care să îţi poarte paşii fie către noile edificii apărute după unificare, fie către ceea ce a rămas (mult!) din arhitectura nazistă. Fiul lui Speer restaurează stadionul unde s-a deschis Olimpiada din 1936. Ministerul aerului, al lui Göring, e refolosit tot ca minister, deoarece arhitectura în sine nu poate fi pedepsită pentru păcatele celor care au proiectat-o. Dar aceste păcate pot fi contrabalansate. Memorialul Holocaustului, al lui Peter Eisenman, e un câmp (semnificativ restrâns ca suprafaţă în raport cu proiectul iniţial) de prisme de beton. Morminte tăcute, strânse unele într-altele într-un cimitir labirintic, în care te scufunzi pe măsură ce înaintezi spre centrul lui, absent. Chiar s-a reproşat memorialului tăcerea sa deliberată, caracterul său non-semnificativ. Arhitectul a răspuns că, da, tocmai despre asta e vorba: ce e de spus, despre ceea ce este incomprehensibil?
