de Ana Maria Bodeanu

Ai crescut într-un oraș mic din România, cu puțină expunere la artele vizuale. Cum a început relația ta cu arta?

M-am născut în Onești, un mic oraș industrial, iar contactul meu timpuriu cu arta a fost aproape inexistent. Totuși, îmi amintesc ceva din școala primară: am avut un profesor de artă pe nume Ghiță Mocanu, un pictor local îndrăgit, care a murit tragic – lovit de un tren în timp ce picta, sau cel puțin așa îmi amintesc. După moartea sa, școala a fost redenumită în onoarea sa. În sala de artă, erau desene pe pereți - copii dansând în cerc – și acele imagini au rămas cu mine. Mi-au dat un sen­timent de pace. Faptul că încă îmi amintesc de acea cameră cu multă plăcere spune multe.

La vârsta de 7 ani, deja desenam personaje din desene anima­te și le lipeam pe pereții dormitorului meu. Probabil era o modalitate de a crea ceva personal, într-un spațiu în care opțiunile erau puține. Părinții mei lucrau în ture la uzina petrochimică locală. Viața era sim­plă. Mergeam singur la școală, veneam singur acasă, îmi prăjeam singur cartofii, îmi făceam temele, îmi făceam ghiozdanul. Uitându-mă acum la copiii mei, nu sunt sigur care abordare este mai bună, dar știu că am fost fericit - și îmi doresc același lucru și pentru ei.

Locuiam într-un apartament de 50 de metri pătrați, cu două came­re. Sărbătorile și zilele de naștere se petreceau în jurul aceleiași mese extensibile pe care o cunoaște orice copil român din generația mea. Pentru că sora mea era cu 13 ani mai mare decât mine, în cele din urmă, am avut o cameră a mea. Și asta m-a făcut fericit.

Ar putea suna mai rafinat să spun că am văzut tabloul „Știință și caritate” de Picasso la vârsta de șase ani și m-am schimbat pentru tot­deauna - dar adevărul este mai simplu. Totul a început ca un mesaj ne­terminat lăsat de altcineva. Câteva desene. Câteva graffiti. Și apoi s-a oprit, pe măsură ce adolescența a adus alte distrageri.

Arta nu era o cale clară. Viața părea să mă pregătească pentru un viitor mai obișnuit - să lucrez la fabrică, ca părinții mei. La apogeu, acea fabrică avea peste 30.000 de muncitori. Acum, mai sunt doar câteva sute. Această schimbare reflectă nu doar decăderea economică, ci și o schimbare generațională în ceea ce privește viziunea și sensul.

Ai experimentat o evoluție spectaculoasă - de la expoziții mici în România la expoziții internaționale majore la Galeria HOFA din Marea Britanie și la Art Miami, Art Basel, Contemporary Istanbul, Art21 Shanghai, Frieze Chicago și Art Central Hong Kong. Cum a avut loc această transformare?

În 2010, aveam 22 de ani. Plecasem de acasă, locuisem în București și încercasem să mă mut la Londra. În cele din urmă, m-am întors la Onești. Inspirat de cărți, oameni și claritate personală, am decis să mă concentrez pe un singur lucru - arta. Ceva care să-mi aducă bucurie fără să simt că o fac pentru altcineva. Nu a fost o experiență plină de farmec la început. Majoritatea artiștilor de succes erau morți de mult timp. Dar nu m-am gândit prea mult la asta. Am luat o decizie și m-am implicat to­tal. Prima mea expoziție internațională a fost la Sitges, lângă Barcelona. O galerie m-a invitat să expun portrete ale unor personalități de culoare.

Înainte de asta, expuneam lucrări în restaurante sau în holurile hotelu­rilor. Acel moment m-a împins să încep să cartografiez fiecare târg de artă european. În 2017, am expus pentru prima dată la Londra. A avut sens - aveam prieteni acolo, cunoșteam orașul și a fost ușor de organi­zat. M-am întors de trei ori în acel an. Din nou în 2018. Din nou în 2019.

Pe parcurs, am construit relații de durată cu colecționari, dealeri și artiști din Europa. Unii m-au ajutat să-mi introduc lucrările în expoziții private, evenimente de nișă, saloane underground. Am lucrat cu galerii din Belgia și Olanda.

Apoi, în 2020, un colecționar londonez m-a prezentat directorului de creație al Galeriei HOFA. Asta a schimbat totul. Ceea ce credeam că este linia de sosire s-a dovedit a fi punctul de plecare.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama că mi-a luat zece ani să ajung acolo. Sincer, nu sunt sigur că aș avea curajul să o iau de la capăt. A fost frumos, dar niciodată ușor. În unele zile, cred cu adevărat că doar Dumnezeu m-a purtat până la capăt.

Am spus „zece ani”, dar au fost cincisprezece. Iar ultimii cinci au fost cei mai intenși. Cu fiecare etapă importantă, am devenit mai hotă­rât și mai fidel drumului pe care l-am ales.

Ai participat la unele dintre cele mai importante târguri de artă internaționale din lume, inclusiv Art Miami. Cum vedezi prezența artei românești pe scena contemporană globală?

Într-adevăr, Miami în decembrie - și mai ales în timpul Săptămânii Artei - este cu adevărat spectaculos. Am mai mulți colec ționari im­portanți care mi-au devenit și prieteni apropiați și, în fiecare an, este o plăcere să explorez întregul circuit alături de ei: Art Miami, Art Context, Art Untitled, Art Scope și, bineînțeles, marea finală – Art Basel. Pe lângă acestea, au loc zeci de evenimente private în Wynwood sau în Design District.

Spun că este spectaculos pentru că ai șansa de a vedea ce este cu adevărat în lumea artei la cel mai înalt nivel. Și totuși, uneori simt că timpul și contextul nu sunt pe deplin aliniate – în ciuda mulțimilor masive. Ca să vă faceți o idee: anul trecut, Galeria HOFA a avut peste 1,3 milioane de vizitatori la târgurile unde au expus. Este un număr uimitor, dar totuși pare doar o mică parte din ceea ce este posibil.

Ca artist care a expus la Miami de șase ori până acum, am cău­tat întotdeauna galerii românești - sau chiar artiști români reprezen­tați de galerii străine – dar, din păcate, prezența este minimă. Anul trecut, am găsit o singură galerie din România la Art Untitled, cu sediul în Timișoara. Nu-l cunosc personal pe proprietar, dar avem mai mul­te conexiuni comune. Și, bineînțeles, am observat și o singură lucrare de Adrian Ghenie, pe care o mai văzusem, cu doi ani mai devreme, la Londra, la o expoziție personală a sa, care a avut loc nu departe de a treia mea expoziție personală cu HOFA.

Acestea fiind spuse, nu vreau să trag concluzii dure. Înțeleg pe deplin costurile imense și obstacolele logistice implicate. Dar pentru mine, merită întotdeauna. A fi prezent și a expune acolo nu este nicio­dată în zadar.

Anul trecut, de exemplu, am făcut niște conexiuni noi incredibile - de la proprietari de afaceri miliardari la avocați din cercul lui Donald Trump și chiar și câțiva galeriști extraordinari din Palm Beach. Aceștia sunt oameni profund conectați din toate sectoarele lumii - de la cele­brități de top până la pionieri ai tehnologiei financiare. Acesta este ge­nul de rețea și energie pe care o găsești în Miami în timpul Săptămânii Artei. Și voi continua să revin, nu doar pentru a expune, ci pentru a ră­mâne conectat la acel puls.


Ai fost recent prezent la Gala Premiilor de Artă Digitală HOFA x Phillips din Londra - un eveniment care a reunit maeștri moderni legendari și creatori digitali pionieri. Ce a însemnat expunerea într-un astfel de spațiu și cu ce ai rămas din această experiență?

Prezența mea la Gala Premiilor de Artă Digitală HOFA x Phillips din Londra a marcat mai mult decât o simplă expoziție - a devenit un moment de profundă reflecție personală și artistică. Sunt mândru că mi-am expus lucrările în același spațiu în care au fost expuse lucrări de Pablo Picasso, Francis Bacon, Banksy și Roy Lichtenstein - artiști care au modelat însăși fundația artei moderne și contemporane. Pentru o noapte, picturile mele au respirat același aer ca ale lor.

Dar ceea ce m-a frapat și mai mult a fost natura simbolică a eve­nimentului în sine - un fel de predare a torței către o nouă generație de artiști digitali vizionari. Printre câștigători s-au numărat Maja Petrić, Zachary Lieberman, DeeKay și duetul Operator (Ania Catherine și Dejha Ti) - creatori care redefinesc activ ceea ce poate însemna arta în era di­gitală. Opera lor nu este doar vizuală - este codificată, generativă, fluidă și adesea condusă de comunitate și tehnologie, mai degrabă decât de tradiție. Am fost mișcat de claritatea scopului lor și de profunzimea teh­nică din spatele esteticii lor.

Această realizare a stârnit o tensiune tăcută în mine. M-am simțit ca și cum aș fi stat la un prag - între epoci. Ca și cum pictura tradițio­nală, cu toată textura și greutatea ei, ar fi revenit încet la modul moș­tenire, în timp ce munca digitală ar fi pășit cu încredere înainte pentru a defini un nou ritm cultural. Permanența unui Picasso mă liniștește – relevanța sa este eternă - dar acest spațiu intermediar mă tulbură și el. Totuși, nu văd această disonanță ca pe o fractură. O văd ca pe o tranziție. Mă invită să mă realiniez - să duc mai departe intensitatea emoțională, fizică, umană a picturii, rămânând în același timp deschis forțelor inovației și disrupției. Nu vreau să aleg între generații. Vreau să le conectez. Vreau să fac parte din puntea dintre ceea ce a fost arta și ceea ce devine.

Și poate cel mai semnificativ aspect al acelei seri a fost șansa de a rămâne în contact strâns cu Ross Lovegrove - un nume care nu are nevoie de nicio prezentare. Este una dintre puținele minți care nu poate fi încadrată cu ușurință. Designerul primului Sony Walkman și un gândi­tor vizionar care se mișcă liber între design, tehnologie, biologie și filosofie. Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului la eveniment în conversații profunde cu el și sunt incredibil de recunoscător pentru această oportuni­tate. A fost mai puțin despre crearea de rețele și mai mult despre transmiterea unei energii, moștenire, perspectivă. Această seară mi-a oferit mai mult decât recunoaștere - mi-a oferit claritate cu privire la locul în care mă aflu și în­cotro m-aș putea îndrepta în continuare.

Am un respect imens pentru ceea ce fac și cred că Dumnezeu a pus în mine tot ce am nevoie pentru a fi inspirat fără ajutor extern.

În cele patru expoziții personale ale tale din Londra, seria Observer a fost întotdeauna în prim-plan - deja o semnătură a identității tale artistice. Dar în expoziția din 2023, Distorsion and Desire, un alt tip de lucrare a ieșit în evidență. De unde a provenit acea serie? Ce a inspirat-o?

Mă bucur că ai observat această schimbare - pentru că, pentru mine a fost semnificativă. De fapt, deși seara de deschidere pentru Distortion and Desire a atras cea mai mică mulțime dintre toate cele pa­tru expoziții solo - în jur de 350 de persoane - aceasta a generat cele mai intense reacții. Publicul a fost mai eclectic, mai imprevizibil. Iar conver­sațiile au fost diferite.

Acele piese nud au fost ulterior propuse pentru mai multe expo­ziții internaționale, dar, în mod surprinzător, unele au fost respinse de curatori - nu pentru calitate, ci pentru conținut. A fost prima dată când am simțit cu adevărat că mi se pune o barieră în față. Nu artistică, ci culturală. Și da, a fost dezamăgitor - nu pentru că a împiedicat lucrările să ajungă în noi locuri, ci pentru că mi-a amintit că, chiar și acum, liber­tatea în artă vine la pachet cu anumite condiții.

Vă dau un exemplu clar: unul dintre cei mai importanți colecțio­nari ai mei – persoana despre care știu sigur că deține cel mai mare număr de lucrări ale mele, peste 60 de piese din seria Observer – a văzut acest nou corpus de lucrări și a contactat imediat galeria. În cele din urmă, m-a contactat direct, sperând să achiziționeze câteva dintre ele. Din păcate, acest lucru nu a mai fost posibil. Și nu spun asta cu regret – pur și simplu a părut ordinea firească a lucrurilor.

Distorsion and Desire nu este despre scandal. Nu este ero­tism. Este despre contradicții umane.

Un alt colecționar din SUA mi-a spus că i-a fost jenă să ceară acele picturi prin intermediul galeriei, temându-se că ar putea fi considerate „obscene”. Un cuplu tânăr, absolut obsedat de una dintre piese, a spus că nu se puteau decide dacă să o ia acasă pentru că aveau copii mici – și erau îngrijorați de genul de întrebări pe care le-ar putea provoca. Întreaga serie provine dintr-o altă parte a mea. A început cu schițe – de­sene libere în caiete – care în cele din urmă s-au transformat în pânze mari.

Cea mai mare parte a imaginilor s-a născut dintr-o perioadă din viața mea de acum peste 15 ani, când locuiam la București. Tocmai în­cheiasem o relație lungă din adolescență și am început să frecventez bordeluri sau să mă văd cu escorte – nu din dorință, ci din fascinație față de poveștile umane din spatele lor. Am fost atras de viețile acelor femei – motivele lor, circumstanțele lor, felul în care vorbeau despre clienții lor. Multe erau studente. Unele erau mame singure. Unele aveau locuri de muncă obișnuite. Vorbeau despre clienții lor ca și cum ar fi fost oa­meni obișnuiți – muncitori în fabrici, șoferi, avocați, doctori. Oameni cu vieți aparent stabile în timpul zilei, care veneau să se descarce noaptea de părți ascunse din ei înșiși. Am fost șocat, dar eram și profund curios. M-a făcut să înțeleg cât de mult poartă fiecare dintre noi sub suprafață – dorințe nerezolvate, rușine, nevoie, haos. Așadar, Distorsion and Desire nu este despre scandal. Nu este ero­tism. Este despre contradicții umane.

Este un jurnal vizual al unui loc pe care l-am văzut odată – un loc unde oamenii și-au dezvăluit cel mai adevărat, cel mai nerostit sine. Nu l-am judecat. Nu l-am înfrumusețat. Doar am observat. Și când a venit momentul, l-am pictat.

Pentru mine, arta este un dialog continuu cu timpul. Fiecare pictură este o pauză, un loc în care poți deveni prezent.

Cum s-a schimbat arta ta în timp? De unde ai început și unde te afli acum?

Am început cu picturi abstracte - mari și mici. Apoi am studiat por­tretistica, căutând ceva mai profund. Tehnica m-a fascinat, dar procesul a devenit prea rigid. Am încetat să mă mai bucur de ea. În cele din urmă, am început să îmbin portretistica cu abstracția. Am vrut să creez lucruri care să nu poată fi comparate direct cu nimic familiar. Mai târziu, am început să-mi limitez paleta, texturile, chiar și tușele - pentru a construi ceva inconfundabil al meu. Astfel încât, atunci când oamenii îl vedeau, să spună: „Ăsta e un Vladinsky.” Nu a apărut peste noapte. A provenit din sute de încercări și studii. Obișnuiam să mă tem să fiu copiat. Acum știu că tot ceea ce fac este aproape imposibil de copiat – chiar și pentru mine. Am văzut artiști împrumutând elemente din seria Observer. Nu mă deranjează. Le cer doar să mă considere inspirație – așa cum fac eu cu artiștii care m-au format.

Ce mesaj speri să transmiți prin munca ta?

Vreau ca oamenii să se oprească. Să observe cu adevărat. Într-o lume obsedată de viteză și realizări, cred că frumusețea se găsește în profunzimea călătoriei, nu în destinația ei. 

Pentru mine, arta este un dialog continuu cu timpul. Fiecare pictu­ră este o pauză, un loc în care poți deveni prezent. Lucrările mele nu se referă la îndeplinirea așteptărilor. Este vorba despre crearea unui spațiu pentru reflecție, emoție și claritate.

Nu există o sosire finală. Doar începuturi. Și modalități de a le explora.

Ce artiști te-au inspirat la început? Și cine te inspiră acum?

La început, am fost atras de liniile îndrăznețe ale lui Franz Kline, hao­sul lui Willem de Kooning și câmpurile de culoare meditative ale lui Mark Rothko. Lucrările lor m-au ajutat să înțeleg abstracția când abia începeam.

Dar, de-a lungul timpului, m-am inspirat din viețile artiștilor la fel de mult ca și din munca lor – cum au gestionat eșecul și rezistența.

Uneori, un singur vers dintr-o carte sau versurile unui cântec îți schimbă întreaga perspectivă. Încerc să absorb totul. Să învăț din stră­lucire și să evit capcanele previzibile.


Mulți artiști au recunoscut că folosesc substanțe pentru a-și spori crea­tivitatea. Care este părerea ta despre asta?

Am un respect imens pentru ceea ce fac și cred că Dumnezeu a pus în mine tot ce am nevoie pentru a fi inspirat fără ajutor extern.

De exemplu, la cea mai recentă pictură a mea, am rămas fără pen­sule. Așa că am luat o periuță de dinți și am folosit-o până am terminat lucrarea. Ce medicament ar putea înlocui acest tip de impuls?

Când ești conectat la scopul tău, când procesul tău este sincer, nu ai nevoie de ajutor suplimentar. Ai nevoie doar de curajul să nu te minți pe tine însuți și să continui.

Recunoașterea pune presiune asupra ta? Simți nevoia să depășești fiecare expoziție sau să vinzi mai mult?

Mă simt adesea blocat în studio, ca și cum nu pot pleca până nu termin ce am început. Această presiune nu vine de la alții. Vine din inte­rior - o nevoie profundă de a rămâne loial operei.

De-a lungul anilor, am creat ceva aproape în fiecare zi. La început, visul meu era să am un Vladinsky în fiecare casă. Nu era realist - dar m-a ținut în mișcare.

În 2020, în timpul primei mele expoziții personale la HOFA, nu am simțit nicio presiune. Și totuși, totul s-a vândut în câteva zile. Acel moment m-a eliberat. De atunci, am încetat să mă gândesc la aspecte financiare. Mă concentrez doar să fiu cât mai sincer și expresiv posibil.

Ce faci când nu pictezi?

Deși poate părea că sunt mereu în studio, mi-am construit o viață care se învârte în jurul acestui lucru - casa mea, copiii mei, rutina mea. Dar când nu pictez, îmi place să călătoresc. Găsesc inspirație în arhitec­tură, cultură și peisaje.

De asemenea, am o adevărată pasiune pentru mașini - design, inginerie, mecanică. Este un alt fel de bucurie creativă. Și, bineînțeles, petrec timp cu familia și prietenii. Ei mă țin cu picioarele pe pământ.

Dacă ai putea vorbi cu băiatul de 7 ani care obișnuia să lipească desene animate pe peretele dormitorului său, ce i-ai spune?

Aș spune: nu te grăbi. Nu te teme că nu știi ce vei deveni.

Nu trebuie să-ți dai seama de tot.

E în regulă să te simți diferit. E în regulă să fii singur uneori.

I-aș mulțumi - pentru curiozitatea lui, pentru curajul lui, pentru că a transformat hârtia și banda adezivă în începutul a ceva mai mare.

Pentru că gestul acela mic – acel prim desen pe perete – nu a fost deloc mic. A fost totul.



Dacă ai putea trimite un singur tablou în spațiu - pentru ca o altă civilizație să înțeleagă cine suntem - ce ai trimite?

Aș trimite un tablou din seria Observer. Unul cu o figură care se uită fix în gol, purtând acea expresie distinct umană – undeva între panica reținută și o revelație care nu ajunge niciodată pe deplin. Practic, privirea pe care o are cineva când intră într-o cameră și uită imediat de ce a intrat.

Pare cea mai sinceră alegere: dacă extratereștrii sunt empatici, vor recunoaște că suntem puțin pierduți; dacă sunt superiori, poate vor res­pecta conștiința de sine și dacă sunt periculoși, poate vor ezita înainte de a ataca o specie capabilă să creeze ceva atât de derutant. Este singu­rul tip de autoportret pe care l-am putea trimite în spațiu și care nu pare a fi o demonstrație de lăudăroșenie.

Privind în perspectivă, care sunt următorii pași? Există expoziții sau proiecte viitoare care ți se par importante în acest moment?

Ei bine, cel mai apropiat lucru este Volta Basel, unde voi expune din nou cu HOFA în timpul celei de-a doua ediții a Art Basel din acest an. Voi expune câteva lucrări noi din seria Observer, dar sincer, mintea mea este deja mult înainte, adâncită în pregătirile pentru următoarea mea expoziție solo, planificată pentru anul viitor la Shanghai. Aceasta este diferită. Am lucrat intens la ea și tocmai am finalizat o selecție de 47 de picturi de format mic sub titlul: „Încercând să-l găsesc pe cel care mi-a furat talentul”. Colecția este însoțită și de o carte care include ima­gini de înaltă calitate ale fiecărei lucrări, împreună cu o povestire scurtă pentru fiecare pictură.

Inițial, intenționam să lansăm cartea și colecția până la sfârșitul aces­tui an, dar am luat decizia de a încetini lucrurile. Nu din ezitare, ci din grijă. Unele lucruri au nevoie de timp. Ceea ce este deja terminat este bun așa cum este, dar adevărata întrebare este: ce se mai poate adăuga?

Nu este vorba despre perfecțiune. Este vorba despre a fi pe deplin în acord cu lucrarea, cu energia din jurul ei și cu tot ceea ce reprezintă această oportunitate pentru mine. Shanghai nu este doar o altă expoziție. Se simte ca un nou nivel, o extindere a unui sentiment mai profund pe care încerc să-l spun de mult timp. Și vreau să mă asigur că iese așa cum simt eu.

Nu te grăbi. Nu te teme că nu știi ce vei deveni. Nu trebuie să-ți dai seama de tot. E în regulă să te simți diferit. E în regulă să fii singur uneori.