de Alice-Claudia Gherman, foto arhivă Cristina Cojocaru

O icoană ortodoxă veche are pe lângă dimensiunea sa spirituală - valoare pe care, de altfel, o are și o icoană realizată mai recent, dacă respectă anumite canoane, și o dimensiune materială, o valoare dată de vechimea sa, de numele maestrului iconar, de tema abordată etc. Toate acestea la un loc contribuie la valoarea intrinsecă a icoanelor vechi. Există în România zeci de icoane bizantine sau de tradiție bizantină, păstrate din secolele XIV-XVI.

Icoana Maicii Domnului de la Neamț, cea mai veche icoană bizantină din România

Totuși cea mai veche icoană atestată științific de pe teritoriul României este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Neamț, care datează din secolul al XIV-lea. „Desigur, ar putea să existe și icoane mai vechi, dar nu avem certitudine asupra acestui lucru. Este nevoie de o cercetare mai aprofundată a unora dintre piesele pe care le avem în țară pentru a putea stabili vechimea lor. De-a lungul timpului a existat obiceiul de a fereca icoanele, adică de a le îmbrăca într-un acoperământ din metale și pietre prețioase - realizat din aur sau argint - iar această ferecătură împiedică acum în multe cazuri studierea picturii în ansamblul ei, motiv pentru care este dificil să stabilim o datare corectă a ei. Odată cu îndepărtarea ferecăturilor sau a repictărilor pot apărea multe surprize, de exemplu, în urmă cu aproximativ doi ani, într-o biserică din Suceava, a fost descoperită o icoană a Maicii Domnului acoperită cu o ferecătură din secolul al XIX-lea, iar când aceasta a fost îndepărtată de către specialiști, s-a constatat că era vorba despre o icoană din veacul al XVI-lea. Așadar pot să mai apară multe astfel de surprize”, menționează Cristina Cojocaru.

foto Mănăstirea Neamț - https://neamt.mmb.ro/icoana-maicii-domnului-de-la-manastirea-neamt 

Despre icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Neamț se știe în mod cert că este din secolul XIV-lea. „Sunt însă incertitudini legate de alte icoane. Se spune că, pe lângă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Neamț, ar mai fi fost adusă în Moldova de la Constantinopol și o icoană a Sfintei Ana cu Maica Domnului pruncă, care se află acum la Mănăstirea Bistrița. Ele au fost daruri din partea Împăratului bizantin și a Patriarhului Constantinopolului, oferite domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun și soției acestuia Doamna Ana, de aceea există prezumția că și icoana Sfintei Ana ar data tot de la începutul secolului al XIV-lea. De asemenea, este disputată și vechimea icoanei făcătoare de minuni de la Mănăstirea Dintr-un Lemn din județul Vâlcea. Ea a fost datată de diverșii specialiști care au studiat-o în perioade foarte diferite, de la secolul al XIII-lea, până la secolul al XVI-lea, dar, din păcate, în lipsa unor analize și studii mai complexe, nu se poate face încă o datare precisă a ei, deși icoana poate fi văzută acum fără ferecătura care acoperit-o în trecut”,  declară Cristina Cojocaru.

foto: https://www.crestinortodox.ro/icoane-facatoare-minuni/icoana-maicii-domnului-la-manastirea-dintr-lemn-119761.html

Icoanele bizantine, fie că au fost pictate la Constantinopol, în Grecia, în Rusia sau în Moldova și în Țara Românească, împărtășesc niște trăsături comune, unanim recunoscute și acceptate ca fiind definitorii pentru perioada medievală. Pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă, apar unele schimbări și principiile riguroase ale canonului bizantin se mai relaxează, iar icoanele capătă influențe occidentale, renascentiste, baroce, rococo etc. Din acest motiv, unii specialiști vorbesc despre o „decădere” a tradiției picturii bizantine, însă Cristina Cojocaru are o altă viziune și consideră că nu putem vorbi de o diluare a spiritului bizantin, ci mai degrabă de o transformare firească în decursul timpului, o actualizare și o adaptare la mersul societății.

Icoana bizantină clasică: rigori, canoane, convenții

„Personal eu nu văd lucrurile din această perspectivă, deși sunt mulți convinși că după secolul al XVI-lea s-a produs o pierdere a tradiției bizantine. Adică sunt mulți cei care preferă arta bizantină în forma ei de dinaintea căderii Constantinopolului. Ce înseamnă acest caracter pur bizantin? În primul rând icoanele clasice bizantine sunt caracterizate de bidimensionalitatea compozițiilor, a desenului și a modelajului formelor, reușind să ofere privitorului acea impresie de transcendență prin faptul că sunt anulate regulile perspectivei naturale și respinse reprezentările naturaliste. Totul e transfigurat printr-o stilizare specifică. Este folosită perspectiva inversă, care este o convenție contrară așa-numitei perspective geometrice sau albertiene, tocmai pentru a anula percepția unei realități imediate și a transpune spectatorul într-o realitate transcendentă. Adică privitorul trebuie să-și închipuie că acțiunea sau persoana reprezentată în icoană se află în Împărăția Cerurilor, într-un loc neguvernat de legile fizicii, care funcționează pe Pământ, undeva dincolo de spațiu și timp. Apoi este vorba și de regia luministică, de acele linii și hașuri prin care sunt redate efectele de lumină sau de adâncime, utilizate în așa fel încât ceea ce vedem în icoană să nu fie o copie a realității, ci o traducere conceptualizată a ei. Felul în care aceste lumini sunt așezate anulează senzația de corporalitate și ne induce ideea că persoanele reprezentate în respectivele compoziții nu sunt umane, ci aparțin lumii spirituale. 

Mai există și alte convenții de reprezentare caracteristice picturii bizantine, de pildă, ochii personajelor sunt supradimensionați pentru că ei erau considerați ferestrele sufletului, calea de acces spre spiritualitatea unei persoane, iar gura era redată mai mică decât în realitate, tocmai pentru a sugera asceza, tăcerea și interiorizarea de care sfinții au dat dovadă. Chipurile sunt în general alungite, emaciate, cu nasul foarte elongat, pentru a exprima noblețea firii, dar și ca semn că cei reprezentați au fost mari nevoitori și postitori. Privitorul trebuie să înțeleagă prin toate aceste trăsături stilizate că cei pictați în icoană au atins altă dimensiune a existenței, și că au avut o viață pământească sfântă, guvernată de anumite rigori și rețineri”, explică Cristina Cojocaru.

Cei 40 de mucenici din Sevastia, icoană bizantină în micromozaic, Colecția de Artă Bizantină Dumbarton Oaks, S.U.A, Sursa: https://www.thebyzantinelegacy.com/dumbarton-oaks

De asemenea, în icoanele bizantine se aplică regula izocefaliei, adică personajele din compoziții sunt în general figurate cu capetele și aureolele la același nivel, pentru a sugera că toți oamenii și toți sfinții sunt egali în Împărăția Cerurilor, dar și că după Judecată toți vom învia cu trupul transfigurat. Există și anumite coduri și convenții cromatice, conform cărora anumiți sfinți sunt îmbrăcați în anumite culori, de exemplu Maica Domnului este aproape întotdeauna reprezentată purtând maforion roșu vișiniu și tunica albastră. Aceste reguli cromatice variază ușor de la o perioadă la alta, dar în general maeștrii iconari le-au păstrat cu mare atenție de-a lungul multor secole la rând.

Deși se consideră că putem vorbi despre icoana bizantină autentică numai până la mijlocul secolului al XIV-lea, întrucât după acest moment tradiția picturii răsăritene a început să fie influențată treptat de cultura occidentală și începem să vorbim despre stil post-bizantin, Cristina Cojocaru ne reamintește faptul că a existat totuși și o mare epocă de redescoperire a icoanei bizantine în perioada modernității, începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea și mai ales pe parcursul secolului al XX-lea, când „foarte mulți artiști moderni s-au regăsit în acest limbaj abstract, care sigur că era consonant cu alte  limbaje abstracte ale perioadei. Gândiți-vă la arta africană sau la inspirația din arta populară pe care unii artiști moderni, inclusiv Constantin Brâncuși, au folosit-o. Are loc o redescoperire a tradiției artei bizantine în spațiul românesc prin artiști precum Dumitru Norocea, Costin Petrescu, Nicolae Tonitza, Olga Greceanu și alții, care au transpus o parte din această convenție a picturii de tradiție bizantină în lucrările lor”, spune Cristina Cojocaru.

Pictura bisericească a evoluat de-a lungul secolelor. Așa se face că o pictură bisericească de secol al XVII-lea este foarte diferită față de cea din secolul al XIV-lea, la fel și cea din secolul al XIX-lea față de aceea din secolul XX, dar asta nu înseamnă că trebuie să facem ierarhii valorice sau de calitate între ele. În veacul al XIX-lea în toată lumea ortodoxă a existat o influențată stilistică venită dinspre Occident și mulți pictori, precum Gheorghe Tattarescu și Nicolae Grigorescu, au creat opere de pictură bisericească cu influențe apusene, în care au experimentat viziuni noi, diferite de maniera tradițională a picturii bizantine. Ei au introdus stilul occidentalizant și academist în pictura monumentală sacră din România, dar acest lucru nu trebuie perceput ca o pierdere a valorii spirituale și artistice a operelor.


Gheorghe Tattarescu, Mănăstirea Ghighiu, jud. Prahova. Sursa: Cristina Cojocaru, Valori de artă și credință la Mănăstirea Ghighiu, Editura Cuvântul Vieții, București, 2022.

Valoare artistică și istorică versus valoare duhovnicească

Efectul pe care îl are o icoană bizantină asupra privitorului și impactul ei artistic diferă de la o persoană la alta. Cum putem distinge între valoarea ei artistică și valoarea duhovnicească? Iată o întrebare la care Cristina Cojocaru are un răspuns extrem de interesant. „Cred că există trei categorii de privitori: cei care văd strict valoarea spirituală și au credința că în acea icoană este prezent în persoană și în realitate sfântul reprezentat, iar prin mijlocirea acestui obiect pot comunica direct cu divinitatea - acesta fiind chiar funcția pe care o dă ortodoxia icoanei; există apoi categoria celor, între care mă număr și eu, care văd icoana în dublu sens, adică, pe de o parte, percep icoana sub aspectul duhovnicesc, spiritual, dar pe de alta îi înțeleg și valențele artistice și semnificația istorică, și mai există o a treia categorie de privitori, care apreciază icoanele doar ca pe obiecte purtătoare de expresie artistică și valoare financiară, așa cum sunt colecționarii de artă și cei care admiră arta iconografică în muzee și galerii. Așadar, depinde foarte mult din ce perspectivă vrea un privitor să se poziționeze vizavi de icoană. Cred că nici una dintre perspective nu le exclude sau nu le invalidează pe celelalte, dar, din punctul meu de vedere, calea de mijloc este cea mai bogată, pentru că te ajută să vezi și ce este la stânga și ce e la dreapta, adică să percepi simultan și partea spirituală și pe cea artistică”, conchide istoricul de artă.

Icoane împărătești de la Mănăstirea Plătărești, foto: Cristina Cojocaru

Icoanele pe lemn culte erau marca unui statut social înalt, în timp ce oamenilor de rând le erau adresate icoanele rusești produse în serie și icoanele pe sticlă, specifice Transilvaniei.

În perioada medievală icoanele, pictate pe lemn, erau apanajul Bisericii și al clasei nobiliare, oamenii obișnuiți neavând destui bani și conexiuni sociale pentru a-și permite să aibă o icoană sau mai multe la ei acasă. Cam până la începutul secolului al XVIII-lea, familiile de țărani și cei din mahalalele târgurilor nu-și permiteau să cumpere sau să comande icoane pentru devoțiune privată, acestea găsindu-se exclusiv în biserici și mănăstiri, în palatele domnești și în conacele unor boieri importanți. În timpurile vechi, populația de rând nu avea nici privilegiul dreptului de ctitorire, zidirea unei biserici sau cumpărarea unor icoanele fiind un demers foarte costisitor.

„În momentul în care aceștia aveau nevoie de o icoană pentru a o folosi în ritualurile de trecere ale vieții - la botez, nuntă sau înmormântare - ea era luată cu împrumutat de la biserica din sat sau cea din mahalaua. De exemplu, obiceiul de a da sau a primi în dar la nuntă sau la botez o icoană (icoana casei) apare mai întâi în familiile boierești, apoi în cele de negustori bogați, și mai apoi, abia către sfârșitul secolul al XVIII-lea, se extinde și la oamenii obișnuiți, o dată și cu dezvoltarea producției de masă în acest domeniu. Icoanele pe lemn ajung să fie mult mai ieftine și accesibile unui număr tot mai mare de oameni, de când, la finele secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în Rusia se înființează centre specializate care produceau în serie cantități impresionante de icoane pictate pe lemn sau turnate în bronz. De exemplu, în satul Kholuy locuiau familii întregi de pictori, întinse pe patru generații, cum era celebra dinastie de pictori Gorbunov (mai cunoscuți fiind maeștri Nikita și Ivan Gorbunov), care, la mijlocul secolului al XIX-lea, produceau cam două milioane de icoane anual, pe care le exportau în tot spațiul ortodox. Toamna, iarna și primăvara, în perioada rece, meșterii stăteau în atelier și lucrau în serie, adică fiecare dintre ei făcea câte o operațiune: unul cioplea blaturile, altul punea grundul, altul dădea fundalurile, cineva așternea culorile, altcineva făcea scrisul, unii lipeau foița de aur sau lucrau decorațiile incizate, etc, iar în timpul verii le transportau cu căruțele cu coviltir spre Țările Române și în zona Bulgariei, Macedoniei și Greciei, care la acel moment erau în Imperiul Otoman, ajungând chiar până în Serbia, unde le vindeau pe la târguri sau la hramuri de mănăstiri mari, când se aduna multă lume. La noi, în Moldova, Muntenia, Oltenia și chiar și în Banat, am descoperit mii de astfel de icoane încă păstrate până astăzi, ceea ce înseamnă un număr foarte mare. Desigur, că aveam și noi pe plan local meșterii noștri iconari, și numeroase ateliere, centre și familii de pictori, dar ei nu făceau față cererii, care tot creștea, și de aceea producția ieftină și de bună calitate din Rusia a avut mare căutare”, povestește Cristina.

Sursa: Russian Icons from Transylvania. Exhibition catalogue, ed. Ana Dumitran și Dumitrița-Daniela Filip, Editura Muzeului Național al Unirii Alba Iulia, Editura Mega, Cluj-Napoca, Alba Iulia, 2023. https://www.academia.edu/109999724/Russian_Icons_from_Transylvania

Icoanele pe sticlă, specifice Transilvaniei

Dacă în părțile de sud și de est ale țării icoanele rusești pe lemn erau cele mai accesibile, în Transilvania cele mai răspândite erau icoanele pe sticlă. „Icoanele pe sticlă au apărut pentru prima dată în Transilvania pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, inspirate de pictura artizanală pe sticlă din zona Boemiei, dar popularitatea lor a explodat abia după anul 1785, când Împăratul Iosif al II-lea al Imperiului Habsburgic a interzis importul de icoane rusești, din rațiuni politice. Așadar, producția de icoane pe sticlă a apărut tocmai pentru a compensa lipsa de icoane ieftine pe lemn în casele oamenilor de rând și de aceea acest fenomen al icoanelor pe sticlă este întâlnit exclusiv în Transilvania, fiindcă în celelalte zone, în Moldova și Țara Românească nu a existat această interdicție a vânzării de icoane ieftine pe lemn produse în Rusia”.


 foto: https://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?tit=icoana-pe-sticla--Matei-Timforea--Inficosatoarea-Judecata-de-Apoi&k=9a44da4038d3409bb5abffc13a28823b 

Patrimoniul religios - o mărturie istorică și culturală

Trebuie subliniat că icoanele vechi, pe lângă calitatea artistică, au și o valoare istorică deosebită. Să nu uităm că frescele din biserici și icoanele din iconostasele lor sunt totodată și surse istorice care ne vorbesc despre domnitori, despre familiile boierești și în general despre istoria poporului român. Tablourile votive din biserici ne atestă trecutul și ne spun într-o formă vizuală povestea unei epoci. „Cea mai mare parte a mărturiilor vechi despre istoria noastră sunt legate de Biserică, iar dacă vă uitați în muzee, în sălile dedicate artei și culturii medievale, este expus semnificativ mai puțin patrimoniu laic decât cel religios, deoarece obiectele de uz cotidian nu au supraviețuit timpului în la fel de mare măsură. Nu de puține ori vedem că s-au păstrat icoane, jilțuri domnești sau veșminte liturgice în biserici de secol al XVI-lea, dar nu mai există nicio piesă laică de mobilier sau niciun costum de curte, rămase din palatele domnești ale acelei perioade. Aceasta deoarece Biserica a avut un rol esențial în păstrarea memoriei noastre locale și a identității poporului român, prin crearea și menținerea unor legături și a unei unități spirituale între cele trei țări române. De aceea îmi doresc să fie înțeles și apreciat patrimoniu religios și ca o mărturie istorică și culturală”, spune Cristina Cojocaru.

Pictorii Gheorghe și Ioan din Țara Românească, primii care au avut un portofoliu de lucrări

Totodată, pictorii au avut ei înșiși povești de viață interesante, despre care aflăm prin intermediul icoanelor pictate de ei. Mai ales cei care, dincolo de meșteșugul picturii, mai împlineau și alte sarcini la curțile domnești și boierești. De pildă, pictorii macedoneni Gheorghe și Ioan, care lucrau în slujba domnitorului Matei Basarab în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ne-au lăsat primul Curriculum Vitae din istoria artei românești. „Vă vine să credeți sau nu ei și-au făcut un portofoliu de activități - un fel de prefigurare a CV-ului de azi să spunem așa - în care au consemnat bisericile pictate de ei în Țara Românească, la Mănăstirile Căldărușani, Brebu, Strehaia, Cornățel, Plumbuita, Plătărești și Soveja, și au alcătuit și un fel de scrisoare de intenție cu care în 1655 au mers în Rusia, să se recomande Patriarhului Nikon al Moscovei pentru noi comenzi. Dincolo de faptul că erau niște pictori experimentați, este important să subliniem că la cariera lor impresionantă au contribuit și calitățile acestora de mediatori de informații și agenți politici”, spune Cristina Cojocaru.

Un alt pictor cu o viață foarte interesantă este și Jovan Četirević Grabovan, născut la Grabova în Albania, care și-a început studiile la Buda (acum Budapesta) și apoi a continuat în Imperiul Rus, probabil la Kiev, după care a ajuns în Moldova și a pictat biserica Episcopiei Romanului, iar ulterior trăit și a lucrat o vreme la București, unde l-a luat ucenic pe tânărul zugrav Grigorie Frujinescu sau Popovici, nimeni altul decât bunicul pictorului Nicolae Grigorescu. Grabovan a peregrinat cu activitatea sa mai bine de două decenii, pendulând între imperiile Habsburgic, Otoman și Rus, pe distanțe care depășeau două mii de kilometri anual. „Jovan, numit chir Iancu de ucenicul său român, a alcătuit și a purtat mereu cu sine un caiet de modele și notații, unde, pe lângă erminia picturii bizantine, descrieri iconografice și rețete de pictură, a notat și datele de naștere ale celor nouă copii ai săi, rămași cu soția acasă în Albania și apoi în Croația, mărturii despre locuri și evenimente văzute, rețete medicale și preparate de farmacie sau practici magice, alcătuind un fel de jurnal care face deliciul cercetătorilor și al publicului, oferind o perspectivă inedită asupra vieții și mentalității oamenilor din veacul al XVIII-lea.”

Jovan Četirević Grabovan, icoane de la Biserica Manea Brutarul din București, Foto: Serioja Bocsok, Sursa: https://journal.museikon.ro/index.php/archives/30-museikon-journal-nr-5/studies/91-the-painter-grigorie-popovici-and-his-master-jovan-contacts-between-east-and-west-during-the-second-half-of-the-18th-century 

Între cele mai cunoscute nume de pictori din istoria artei bisericești de la noi se numără și Dobromir din Târgoviște, a cărui faimă este legată de celebra pictură de la Mănăstirea Curtea de Argeș, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea și considerată „un etalon de frumusețe și de măiestrie artistică în toată Țara Românească”, după cum se spune istoricul de artă. „Cunoaștem, de asemenea, și numeroase nume de pictori care au activat în nordul Moldovei, lucrând la ctitoriile lui Ștefan cel Mare sau ale lui Petru Rareș, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, precum Gheorghe din Tricala, care se presupune că a lucrat la Pătrăuți și Hârlău, Gavriil Ieromonahul semnat la Bălinești, Dragoș Coman care a intervenit la biserica din Arbore, Toma din Suceava autorul frescelor de la Humor sau Stamatelos Kotronas semnat la Râșca.  O bună pare dintre ei au îndeplinit și funcții de curteni sau diplomați. Aceste câteva nume celebre reprezintă doar vârful unui iceberg, în spatele lor existând foarte mulți alți pictori ale căror nume sunt cunoscute de specialiști, dar nu și de publicul larg. Există încă și mai mulți zugravi anonimi, ucenici sau membri în echipele de pictură, pentru că o biserică sau o icoană mare nu erau lucrate doar de maestrul care le semna, era nevoie de multe ajutoare. Este dificil să lucrezi la o biserică de unul singur, în tradiția bizantină  colaborarea era regula. De pildă, din echipa lui Constantinos grecul, care a pictat Mănăstirea Hurezi, Biserica Domnească din Târgoviște și Mănăstirea Râmnicu Sărat pentru domnul Constantin Brâncoveanu și Familia Cantacuzino, mai făceau parte și Ioan, Ioachim, Stan, Andrei grecul și Neagoe, toți aceștia fiind pictori brâncovenești formați în așa-numita „Școală de la Hurezi”. De asemenea, o altă școală recunoscută la acea epocă, care a format o echipă numeroasă și a lăsat numeroși urmași, este cea a zugravului Pârvu Mutu de la București.

Zugravul Constantinos grecul, icoane împărătești de la Biserica Domnească din Târgoviște, Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Maica_Domnului_cu_Pruncul_-_St%C4%83p%C3%A2na_%C3%8Engerilor_%28Art%C4%83_plastic%C4%83%29_2814_18.12.2015_Tezaur_6CC823E9B6814E53851B22301D21BAFB.jpg

Cea mai mare amenințare la adresa conservării icoanelor o reprezintă restaurarea inadecvată

Pe de altă parte, toate aceste icoane vechi trebuie păstrate și conservate pentru a putea rămâne mărturii vii ale creștinătății de pe aceste meleaguri și pentru viitoarele generații. Am fi tentați să credem că acest lucru se face doar în muzee, dar nu este chiar așa. Din punctul de vedere al Cristinei Cojocaru „cea mai mare amenințare la adresa conservării icoanelor o reprezintă restaurarea, dacă este nereușită sau dacă nu respectă toate normele în vigoare. Aș spune că o icoană păstrată în serviciul religios, într-o biserică sau mănăstire care nu are probleme cu structura sau umiditatea, tinde să fie mai bine conservată decât în situația în care icoana intră pe mâna cui nu trebuie - de pildă a unui colecționar lipsit de educația necesară sau a unui negustor de artă fără principii morale și dornic de câștig rapid - ajungând să fie restaurată necorespunzător. Avem multe situații de icoane care și-au menținut starea bună de conservare și autenticitatea fiind permanent în cult, mai ales dacă au avut și acea ferecătură de care vorbeam la început. Desigur că pericole există peste tot, cunosc și colecții muzeale care nu pot oferi condiții optime pieselor pe care le dețin, după cum, în aceeași măsură, am văzut și multe biserici neîngrijite, unde icoanele sunt contaminate cu insecte și ciuperci care le afectează suportul de lemn, sau au pictura deteriorată din cauza fumului de lumânare, a curățării agresive pe care personalul bisericii o face sau a variațiilor de temperatură care produc fisuri și desprinderi ale stratului de culoare. Cea mai nocivă însă este încercarea de a restaura excesiv sau necorespunzător un obiect de patrimoniu, prin completări și repictări care alterează autenticitatea acestuia, producând astfel un rău iremediabil. E întotdeauna mai bine să lași icoana în pace, așa cum se găsește ea în mediul ei, și să te îngrijești doar de măsurile de protejare și conservare, pentru că, de multe ori, dorind să faci un bine poți ajunge să faci mai mult rău” este de părere Cristina Cojocaru.

Istoricul de artă atrage atenția și asupra pericolului furtului icoanelor și a altor odoare din biserici pentru a le vinde apoi pe piața neagră, unde colecționarii vor să le redea strălucirea de altădată și le supun unor modificări care le distrug iremediabil valoarea de patrimoniu. Cristina insistă asupra necesității unui parteneriat public-privat prin care patrimoniul religios păstrat în colecții particulare sau bisericești, să fie promovat și pus în valoare, inclusiv în mass media și social media, fără însă a face rabat de la calitate atunci când e vorba de restaurarea și cercetarea acestuia.

Cristina Cojocaru este cercetător științific în cadrul sectorului Arte vizuale și arhitectură – perioada medievală din Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române. A absolvit cursurile de licență (2011) și pe cele masterale (2013) la Facultatea de Istoria și Teoria Artei a Universității Naționale de Arte din București, unde și-a continuat ulterior și studiile doctorale, obținând în 2020 titlul de doctor în arte vizuale, cu distincția Summa cum laude, pentru teza Tradiție și modernitate în pictura religioasă ortodoxă din spațiul românesc, de la epoca brâncovenească la perioada contemporană. Născută într-o familie de artiști, Cristina a luat contact cu iconografia românească încă din copilărie, pictând ea însuși icoane, dar a ales la maturitate să studieze istoria artei și să se dedice carierei de cercetător științific în domeniul artei premoderne, moderne și contemporane.  Este coautoare a volumelor Iconostase din București. Secolele XVII-XIX (2017), Sfântul Cuvios Pafnutie - Pârvu Zugravul. Tradiție și modernitate în arta brâncovenească (2017) și a catalogului Russian Icons from Transylvania (2023), însă cea mai importantă contribuție recentă a sa o reprezintă publicarea unor capitole relevante despre arta religioasă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în cele două volume ale sintezei Arta din România din preistorie în contemporaneitate, publicată de Academia Română în anul 2018.