de Ioana Ciocan
Ce le recomanzi celor
care se gândesc să-și înceapă o colecție?
Le recomand ca prima dată să vină la muzee și galerii, să vadă cât mai multă artă, să înțeleagă programul curatorial al galeriilor și să descopere dacă arta pe care o promovăm noi i se potrivește. Trebuie să înțelegi scena de artă și să-ți dorești să faci parte din ea, să descoperi cu ce discurs estetic rezonezi în mod particular și pe urmă să reflectezi ce achiziții faci. Dacă un iubitor de artă a cumpărat periodic, dar acum este tentat să-și formeze o colecție întregită și coerentă, trebuie să se înarmeze cu multă răbdare.
Încerc să aleg cu grijă
colecționarii cărora le vând lucrări ale artiștilor din portofoliul Galeriei
Ivan, întrucât colecțiile unde ajung lucrările trebuie să fie potrivite cu
artiștii pe care-i reprezint. Este mult mai important ca lucrările să-și
găsească o casă în colecția potrivită, decât ca acea lucrare să fie vândută
imediat. Sunt, într-adevăr, cazuri în care mă văd nevoit să refuz o vânzare
dacă am senzația că lucrarea este cumpărată pentru a fi plasată imediat pe
piață, nu pentru a fi apreciată la adevărata ei valoare. Deci, de obicei nu
sunt eu cel care vrea să vândă, ci colecționarul dorește să cumpere. Este o
chestiune de nuanță și este de datoria mea să am grijă de destinul artistic pe
termen lung și foarte lung al artiștior pe care-i reprezint.
Cum se construiește o
colecție de artă?
Pentru a construi o
colecție este nevoie de timp, energie și resurse materiale de disponibilitatea
viitorului colecționar de a înțelege fenomenul artistic și de a descoperi ce-l
pasionează. O colecție bună, articulată și închegată este cea care trece testul
timpului. Construirea unei colecții de artă presupune o relație pe termen lung
și foarte lung între colecționar, galerist și artist. Este o relație bazată pe
încredere reciprocă. Eu prefer să am puțini colecționari, care sunt constanți
în achizițiile lor, decât cumpărători punctuali, accidentali. Nu ai nevoie de
sume fabuloase pentru a-ți începe o colecție, poți să găsești lucrări superbe
la prețuri accesibile.
Toți artiștii pe care-i
reprezintă Galeria Ivan sunt colecționabili?
Am artiști care sunt doar
în colecții muzeale, alții doar în colecții particulare. Piața de artă este
foarte ciudată! Poți avea artiști extrem de buni, valoroși, cu expoziții
personale în muzee și lucrări achiziționate de importante muzee internaționale,
dar pe care colecționarii private să nu-i achiziționeze. Sau invers: artiști pe
care colecționarii privați să-I achiziționeze dar pe care muzeele nici să nu-i
expună. Sau artiști care nu sunt deloc tranzacționabili, dar piața de artă nu
este un criteriu de a scrie istoria artei.
Dar muzeul este?
Da, muzeul este parte
dintr-un sistem care îngrijește prezentul dar și posteritatea și este un reper
al valorii recunoscute. Evident, depinde de muzeu, de orașul sau țara din care
este muzeul respectiv. Din păcate, avem exemple la noi de muzee care au rămas
cumva doar cu numele de muzeu, au carențe majore la nivelul programului
expozițional, al expunerii, al strategiei curatoriale. Multe dintre colecțiile
particulare importante sunt donate muzeelor sau sunt expuse pe termen foarte
lung în muzee. Există o legătură strânsă între colecționari și muzee și de
obicei marii colecționari fac parte din board-urile muzeelor – boardurile care
fac achiziții, de exemplu.
Ce primează în România: piața de artă sau scena de artă?
Primele galerii de artă comerciale de capital privat au apărut prin anii 2000. Existau înainte de Revoluție galerii de artă, dar ele erau ale statului comunist, aparțineau de Uniunea Artiștilor Plastici din România. Trebuie să ne întrebăm de ce a durat atât de mult timp de la Revoluție până când s-au înființat primele galerii de artă private. Anii ’90 aveau o scenă efervescentă de artă, dar nu existau galerii de artă, arta nu se tranzacționa într-un mod organizat și legal. Piața de artă este legată strict de tranzacțiile cu lucrări de artă, iar scena de artă este formată de cumulul artiștilor care operează pe plan artistic. Sunt foarte mulți artiști care nu se tranzacționează niciodată, nici pe piața primară – galerii, nici pe cea secundară – case de licitație. A fost un punct, atunci, în anii 2000, când scena de artă formată mai ales de artiști tineri care voiau să arate ceea ce fac și contribuția unei mese critice de oameni interesați în a afla mai mult despre ei, plus contextul internațional – călătoritul fără vize, trimiterea lucrărilor achiziționate în afara țării fără formalități interminabile de export, vamă etc., care a determinat apariția primelor galerii comerciale. Mulți artiști au povești impresionante din anii ’90 când stăteau la cozi interminabile pe la ambasade și de multe ori nu primeau viza și nu puteau să se deplaseze pentru a fi prezenți la propriul lor vernisaj. Odată cu apariția primelor galerii private a început să se tranzacționeze arta contemporană, dar numărul galeriilor comerciale rămâne în continuare foarte mic. De curând au apărut și licitațiile dedicate exclusiv artei contemporane și acesta este un indiciu că a crescut interesul colecționarilor și pentru arta prezentului. Deci piața de artă din România este extrem de tânără, este în curs de formare și are un potențial mare de creștere.
„De obicei nu sunt eu cel care vrea să vândă, ci colecționarul dorește să cumpere. …este de datoria mea să am grijă de destinul artistic pe termen îndelungat al artiștilor pe care-i reprezint.”
