de Ciprian Plăiașu

Între 3 august 1914 şi 17 august 1916, România trece prin ceea ce istoricii numesc astăzi „anii Neutralităţii.“ Consiliul de Coroană din 1914 de la Sinaia nu a adus intrarea în conflict, alături de Germania și de Puterile Centrale, așa cum spera bătrânul rege Carol I. România a preferat să se alăture Italiei și să aștepte un moment mai bun pentru a intra în război. Neutralitatea s-a dovedit a fi o bătălie diplomatică de proporții, iar premierul Ionel Brătianu un jucător și un actor formidabil.

Chiar înainte de începerea acestui război România își crease o ima­gine de cea mai stabilă țară din zonă, cu o armată modernă și o capacita­te de mediere a conflictelor regionale destul de bună. Dincolo de poziția strategică importantă, accelerarea procesului reformă și modernizare in­ternă, obținerea independenței de stat 1877-1878, construcția de infras­tructură feroviară, dezvoltarea urbanistică (cu precădere în București), dar și existența unui rege dintr-o familie europeană erau atuuri ale Ro­mâniei pentru a fi considerată un partener de luat în seamă.

Această imagine de soft power a tânărului stat român a fost confir­mată și apreciată în timpul Păcii de la București din 1913, tratat ce a sur­venit după încheierea celui de-al doilea război balcanic. Atunci România, nu doar a obținut Cadrilaterul din partea Bulgariei, dar s-a impus ca un lider regional.

Astfel, Bucureștiul a devenit un câmp de dispute, intrigi, bârfe, în­țelegeri și negocieri mai mult sau mai puțin oficiale. Declanșarea răz­boiului, decizia neașteptată a Consiliului de Coroană din august 1914, moartea regelui Carol I și numirea lui Ferdinand au amplificat această stare de fapt.

Faptul că România a ales neutralitatea a nemulțumit foarte mult Pu­terile Centrale, mai ales că – în secret – regele Carol I semnase aderarea la tratatul de alianță cu acestea. Dar era un tratat defensiv, în timp ce războiul mondial începuse de la declarația de război a Austro-Ungariei față de Serbia. Cu toate acestea, diplomații germani și austrieci încercau să facă tot felul de promisiuni pentru a-i atrage pe români de partea lor în război.

Dincolo de promisiunea că va primi Basarabia, încă de la începutul conflictului apar niște semnale interesante pentru premierul Ionel Bră­tianu. De exemplu, ministrul de război german von Falkenhayn încerca să-l convingă pe împăratul austro-ungar Franz Joseph să cedere Româ­niei o parte din Bucovina, mai exact județul Suceava, stăpânită de Aus­tro-Ungaria, pentru a obține în schimb o colaborare activă a României înainte de venirea iernii anului 1914.

Aceste informații ajungeau pe diverse căi la organele de decizie de la București: oficiali, reprezentanți în delegații, spioni și tot felul de in­formatori. O altă promisiune apărută în această perioadă a neutralității este orașul Odessa (făcută de către subsecretarul de stat german Zim­ mermann ministrului român Nicu Filipescu). Apoi, la sugestia ministrului german de Externe von Jagow şi a feldmareşalului von Conrad, guvernul austro-ungar ne promite ţinutul Negotin din Serbia.

Totuși aceste intrigi și dispute diplomatice se desfășurau într-o arie relativ restrânsă a Bucureștiu­lui: Palatul Regal și zona limitrofă, cei mai mulți dintre străini fiind cazați la Athenée Palace.

Hotelul Athenée Palace, un mare centru de intrigi

Iată cum era descrisă atmosfera de aici în tim­pul Primului Război Mondial de către editorul Ernst Latham: „România era singura ţară din Europa unde jurnaliştii ţărilor neutre sau aliate puteau să lucreze şi ţara era într-o poziţie magnifică pentru istorie. Dacă armata germană se ducea spre sud, trebuia să treacă prin România, dacă se ducea la est, trebuia să-şi stabi­lească baza invaziei aici. România era o capitală pen­tru istorie. Aici, la hotelul Athenée Palace, era un mare centru de intrigi“.

Athenée Palace era un hotel de lux, construit în 1912 de o societate franceză condusă de un anu­me baron Marseille, acesta era, după standardele hotelurilor de la Roma, Paris sau Londra, chiar tânăr. Pe lângă asta era foarte bine poziționat, lângă Ateneu și Palatul Regal, de aceea era foarte bine apreciat de elite în perioada interbelică.

Totuși nu era singurul loc. Dacă la Athenée Palace, ușă în ușă puteau să stea un reprezentant al Kaiserului și un jurnalist britanic, la Capșa nu intra oricine. Această cofetărie, care din 1886 avea și camere de ho­tel, era cunoscută drept cea mai bună din sud-estul Europei și devenise furnizorul de prăjituri al Casei Regale a României, dar și al Serbiei și Bul­gariei. Pentru că Grigore Capșa a fost un influent membru al partidului conservator, chiar și după moartea lui din 1902, aici, până la ocuparea Bucureștiului în toamna lui 1916, se adunau doar boieri de viță veche și aristocrați străini, care puteau discuta politică, feriți de ochii jurnaliștilor.

Dineurile de gală date la fastuosul Grand Hotel du Boulevard, ridi­cat în 1867 și modernizat chiar la începutul secolului XX, mai ales în sala de marmură, considerată la vremea respectivă cea mai șic din Bucureș­ti, sau la Grand Hotel Continental, construit în 1886, era un alt prilej de discuții informale între reprezentanții puterilor aflate în război sau între diverse persoane influente din anturajul regalității românești și spioni sau lobbiști veniți din diverse colțuri ale lumii. Mesajele circulau în toate direcțiile de dimineață de la cafeaua, băută la Fialkovsky sau în restau­rantele hotelurilor amintite, până seara târziu.

Puterile Centrale deţineau la Bucureşti o întinsă reţea de informa­tori,spioni, agenţi de influenţă, diplomaţi. După ce și-au dat seama că nu îl pot atrage de partea lor, reprezentanţii Austro-Ungariei şi Germaniei veneau zilnic pe capul lui Ionel Brătianu pentru a-l convinge de avan­tajele neutralităţii. Premierul trebuie să-şi arunce în joc toate resursele sale de tras pe sfoară pentru a le adormi bănuielile. La fel trebuia să pro­cedeze şi cu trimişii Antantei, la fel de pisălogi, îmboldiţi de şefii lor prin circulare imperative să-l bată la cap pe Ionel Brătianu.

Fiecare dintre cele două tabere încerca din greu să-l atragă pe Bră­tianu într-o parte sau alta. Presa de la Paris, Viena, Berlin, Moscova se întrecea în ameninţări privind soarta României dacă nu optează odată, în avertismente asupra riscului de a le tot cumpăni. Mai mult decât atât, într-un moment de neglijență al ministrului austro-ungar Ottokar Czer­nin, serviciile secrete românești reușesc să pună mâna pe cifrul diploma­tic și pe o listă a informatorilor austro-ungari care acționau pe teritoriul României, lucru care îi va fi benefic premierului român după intrarea în război.

Chiar și premierul Ionel Brătianu se temea de numărul mare de spioni

La 17 august 1916, Ionel Brătianu, primul-ministru al României, i-a convocat pe ambasadorii Antantei pentru a semna intrarea României în Război. Era momentul prielnic pe care îl aștepta – avansul armatelor ru­sești în operațiunea Brusilov. Potrivit previziunilor tuturor, războiul avea să se încheie curând cu Victoria Antantei. De obicei, Brătianu primea di­plomaţii la el acasă. De această dată, a ales locuinţa unchiului său, de teama spionilor nemţi şi austro-ungari, destul de mulţi la Bucureşti, gata să transmită la Berlin şi Viena vestea că dezastrul pentru Puterile Cen­trale s-a produs: România a pus capăt neutralităţii, în favoarea Antantei!

Până atunci Ionel Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privinţa taberei cu care urma să se alieze România. În timp ce negocia dur cu Antanta, el liniştea Puterile Centrale cu jurământul neutralităţii. Abil, încuraja manifestaţiile pro Antanta din Bucureşti, pentru a-i convin­ge pe reprezentanţii Austro-Ungariei şi Germaniei cât de greu îi era să ră­mână neutru. De asemenea, pentru a obține condițiile dorite, lăsa să se scurgă către ambasadorii Antantei informaţii despre presiunea exercitată de adepţii neutralităţii absolute (P.P. Carp) sau ai intrării alături de Puterile Centrale.

Anii războiului vor fi impredictibili. Până la finele anului 1916 Bucureștiul va fi ocupat de trupele ger­mano-bulgare, iar în 1918 se semna o pace separată umilitoare cu Puterile Centrale, în ciuda rezistențelor eroice din vara lui 1917. Ceea ce considera Ionel Brătia­nu că va fi o intrare a României la finalul războiului, cu ar­mata proaspătă, s-a transformat în doi ani crânceni, care s-au încheiat surprinzător cu unirea tuturor provinciilor românești într-un singur stat – România Mare.

Athenée Palace era un hotel de lux, construit în 1912 de o societate franceză condusă de un anume baron Marseille.