de Ioana Ciocan

Ai inițiat Proiectul Periferic la Iași în 1997 iar el a devenit în doar 4 ediții (1997-2000) prima bienală de artă contemporană din România. Cum s-a produs această transformare?

Periferic-ul a inceput ca un festival de performance în anul 1997 intr-o perioadă dificilă în România post-decembristă. Pentru primele ediții am ales acest mediu artistic pentru că făcea o referință direct la corpul uman ca martor al traumei collective pe care o trăiam cu toții acum douăzeci de ani. Ulterior, în anul 2001, odată pe măsură ce contextul economic și socio-politic din România a început  să se amelioreze, ambițiile noastre de organizatori au fost orientate către promovarea artelor vizuale contemporane intr-un context conservator. La începutul anilor 2000, pe plan atistic internațional, constatăm o dezvoltare frenetică a formatului bienalei de artă ca vector de promovare a unui context cultural. Astfel, noi bienale apăruseră în diverse orașe europene precum Lyon, Goteborg, Liverpool, Tirana sau Istanbul. Spre bucuria noastră, în scurt timp, Bienala Periferic a fost percepută ca o bienală cu un program artistic international într-un context de la limita de est a noii Uniuni Europene.


De ce nu mai există Periferic-ul?

Intre anii 1997 și 2008 am organizat opt ediții ale Periferic-ului. În opinia mea, ca inițiator și  director artistic al proiectului, există mai multe motive pentru care nu am mai continuat cu acest proiect. Odată cu venirea crizei economice la sfârșitul anului 2008 s-au limitat drastic fondurile culturale și nu mai puteam să asigurăm bugetul minimal pentru un eveniment international  cu pretenții tot mai mari. Pe de altă parte, am considerat că, pentru contextul cultural ieșean, era mai bine să ne concentrăm pe proiecte de mai mică anvergură dar care să fie organizate mai des și care să construiască un public dedicat, ceea ce se intamplă acum odată cu Inițiativa sectorului cultural independent ce lucrează pentru transformarea Băii Turcești din Iași intr-un Centru de Artă Contemporană. Un alt motiv pentru care nu am mai continuat a fost acela de a mă concentra pe activitatea mea artistică pe care oarecum am neglijat-o în perioada în care am fost mai mult manager artistic.


Se coagulează comunitatea artistică în jurul unui proiect mai rapid acum decât în anii 90?

Este greu de răspuns. Acum două decenii exista mai mult entuziasm și necesitatea solidarizării  prin inițiative artistice datorită izolării țării și resurselor extrem de reduse. Azi, lumea este mai informată și mai pragmatică, însă interesele individuale și vizibilitatea primează.


Care este acum rolul Asociatiei Vector din Iași?

Asociația Vector din Iași, pe care am fondat-o în anul 2001 și al cărei director am fost între

2001 și 2010 a avut o perioadă de hiatus instituțional pentru câțiva ani. Un coleg de-am meu a luat inițiative de a o resuscita, fapt pe care îl consider pozitiv.


În 2015 ai inițiat Centrul de Fotografie Contemporană. Ce își propune el?

Centrul de Fotografie Contemporană pe care l-am fondat acum aproape doi ani promovează fotografia și imaginea dinamică în contextual din România cu scopul creării unei scene artistice interconectate internațional. Începând cu acest an am inițiat Bienala de Fotografie Camera Plus, care sperăm să aibă o dezvoltare în viitorii ani cel puțin la fel ca și Periferic-ul.


Ce transformare majoră a suferit Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iași din

1999 de când predai preda fotografia și arta video, până acum?

Cred ca universitatea in ansamblul ei a început un lung și dificil proces de modernizare

la nivel instituțional și integrare a metodelor pedagogice specifice studierii artelor vizuale

contemporane. În opinia mea, un alt fapt pozitiv a fost înființarea unor noi programe de studiu precum Foto-Video.


Se mișcă învâțământul artistic din România cu viteza pe care și-o doresc studenții?

Cred că o doar o parte dintre studenți au așteptări bine definite privind invățămantul artistic de la noi. Sunt cei care au călătorit, sunt informați și motivați să se profesionalizeze și incercăm să comunicăm cu ei și să știm ce așteptări au de la noi. Evident că sistemul de învățământ se schimbă mai greu datorită resurselor limitate și a oamenilor care fac parte din el. În final aș semnala și faptul că oamenii tineri sunt tot mai puțin interesați să facă o carieră universitară în domeniul artistic datorită nivelului de salarizare scăzut de la începutul carierei.