de Ioana Ciocan

Ai fost în 2007 comisarul expoziţiei „Low Budget Monuments“ și în 2015 curatorul expoziței lui Adrian Ghenie „Darwin’s Room“ – ambele în Pavilionul României la Bienala de la Veneţia. Cum consideri că a evoluat contextul artei contemporane românești în această perioadă?

A evoluat previzibil: avem poziții mai clar definite, s-au individualizat cateva voci, unele pe logica unei arte autonome, departe de un aici-și-acum atat de vehiculat in ultimii ani. Arta social-politică s-a semiinstituționalizat pentru a opera mai eficient, s-au reconsiderat poziții istorice, așa cum e la modă. În general, oamenii lucrează într-un cadru tot mai larg, global; chiar și mediocrii de acasă sunt mai vocali in această evoluție. Dacă ar fi să-l citez pe Adrian Ghenie, „Aceasta este vestea bună. Vestea proastă e că în esență suntem singuri”.

Că orice evoluție se constituie prin efort personal, mai puțin prin contexte (și spun asta eu, care am construit și hrănesc contexte, ung mecanismul, facilitez lucruri). Intorcandu-mă la intrebarea ta, Veneția este o oglindă a scenei căci, în mod implicit, îi relevă mecanismele de selecție și finanțare – toate sub imensa presiune a vizibilității (cand știi că ai un public atât de numeros și divers precum cel al Bienalei, e greu să rămai calm). În ultimii 10 ani, România a trimis la Veneția poziții diverse și bine constituite, indiferent că-ți place sau nu artistul respectiv. Când lucrurile nu au fost bine legate s-a văzut imediat, căci Veneția funcționează ca un revelator. În ceea ce mă privește, diferența dintre momentele 2007 și 2015 stă în înțelegerea contextului: Veneția e mai degrabă croită pentru poziții individuale relevante, care au un istoric în spate, și nu atât pentru proiecte de grup. Iar asemănarea dintre cele două momente, tot în ceea ce mă privește, este aceeași inconștiență studențească cu care m-am aruncat, în ultima clipă, în fiecare dintre proiecte. De fiecare dată mi-am spus pe parcurs, când deja era prea târziu, că ”dacă știam ce mă așteaptă nu mă băgăm”.


Succesul galeriei Plan B, pe care ai fondat-o în 2005 alături de Adrian Ghenie, a pus Clujul pe harta artei contemporane internaționale. De ce ați considerat că orașul Cluj poate oferi o platformă pentru dezvoltarea unei galerii private?

Adevărul e că acum 10 ani cand am deschis galeria nu ne-am gandit nici o clipă în termini strategici, nu am ales în mod deliberat mai nimic (desigur, în afara expozițiilor pe care le-am făcut). Chiar și termenul „fondat” e departe de realitatea de atunci. La început, proiectul nu avea nimic monumental. Fiecare pas a fost generat de pasul anterior, mai degrabă pe logica „și acum ce facem?!”. Eram din Cluj, studiaserăm aici, aici erau toți artiștii pe care-I știam îndeaproape și cu care dialogam consistent (și nu te aventurezi în expoziții, dacă nu cunoști artiștii!). Era un cerc restrâns și prietenia juca și ea un rol important. Pe scurt, nu prea exista alternativă în 2005 și oricum funcționam în paradigma lui „a face”, cu sau fără vizibilitate. De fapt, marele câștig pentru Cluj este că am valorizat potențialul din propria ogradă. Îți imaginezi că, dacă operam pe baza unui studiu de piață preliminar, nu mai făceam nimic in Clujul acelor ani. Acum toată lumea vrea să fie parte din această așa-zisă poveste de succes. Și cum se întâmplă cu orice scenă care a crescut prea repede și dezordonat, ultimii veniți sunt și cei mai vocali și strategici. E poate momentul unei reevaluări – de asta am transformat recent spațiul de expoziții al galeriei de la Fabrica de Pensule într-un loc pentru workshopuri și proiecte realizate în colaborare cu „periferia” scenei locale și l-am rebotezat ca atare (Domino, preluand titlul unei expoziții de Ciprian Mureșan).


Ați tranzacționat artiști români și internaționali prin galeria Plan B din Cluj, dar și prin cea din Berlin. Ce deosebește major modul de tranzacționare a artiștilor în cele două piețe?

Noi nu tranzacționăm artiști. În general, limbajul corporatist nu are ce căuta în artă, indifferent de dinamica pieței, și a adopta comportamentul lumii de afaceri este una dintre greșelile curente ale celor care-și deschid galerii de artă. Dar să revin la întrebarea ta, Clujul și Berlinul nu sunt două piețe diferite – mai ales într-o lume globalizată nu mai putem vorbi despre specificități și diferențe esențiale între piețe. Iar modul de operare al unei galerii e același și se subsumează unui set de principii interne, vânzarea în sine fiind unul dintre elemente, nici măcar ultimul, în acest proces. Dacă te referi strict la vânzarea lucrărilor de artă, acolo putem vorbi de diferențe între sistemele financiare de operare și impozitare etc. Dar sunt lucruri tehnice, nerelevante aici.


Galeria Plan B este prezentă la cele mai mari târguri de artă contemporană din lume. Tranzacțiile cele mai importante se fac la târguri sau în galerie?

Până nu demult balanța înclina în favoarea târgurilor, ele au avut o importanță mare in evoluția noastră, căci acolo întâlnești într-un timp scurt și într-o atmosferă extrem de densă lumea artei. E un fel de punere în abis a lumii artei cu tot ce are ea acum, de la cei mai semnificativi

directori de mari muzee pană la tipul colecționarului închipuit. La un târg galeria e în egală măsură vizibilă și pierdută într-o mare de obiecte, iar acest lucru te obligă să-ți clarifici felul în care te prezinți. E un exercițiu de șlefuire continuu în relație cu expozițiile din galerie (cele două nu trebuie confundate). Cele mai interesante conversații despre lucrări, geografie,

sistem, au fost generate în contextul târgurilor, născute chiar din urgența comunicării. Ce s-a continuat in afara acestor context s-a distilat in prietenie. Cu rare excepții, artiștii care au fost invitați in Bienale au fost văzuți la târguri. De curând, am făcut o expoziție de grup, semnificativă pentru programul galeriei, la Sao Paulo, ca urmare a relației cu colegii de la Mendes Wood DM pe care i-am cunoscut la târguri. Iată un exemplu despre dinamica dintre

cele două tipuri de context! Aceste întâlniri au generat vizite ulterioare, lumea ne vizitează la Berlin, multă lume vine la Cluj. În termeni financiari, aș putea vorbi despre un echilibru intre „tranzacțiile” făcute la targuri și cele din galerie. Apoi, poate din nefericire, tot mai multă lume cumpără online, deci vorbim și despre o a treia dimensiune a „tranzacțiilor”, care devine tot mai relevantă.


Arta contemporană nu este bine reprezentată în instituțiile din România, în timp ce scena independentă și piața de artă sunt în continuă creștere. Considerați necesară crearea unor forme alternative private de instituționalizare a artei contemporane?

Nu consider nimic necesar. Dacă lucrurile nu vin firesc (iar firescul acesta la început poate părea nebunie curată!), nu cred că trebuie făcut ceva. Îi admir pe colegii care fac strategii culturale, dar doar în măsura în care și acestea frizează imposibilul. Decizia de a folosi bani privați, luată acum 11 ani la deschiderea galeriei, a fost clară. Puținii bani publici echivalau cu un sistem corupt, controlat de personaje pseudo-culturale jalnice. Banii privați au fost singura soluție atunci. Astăzi tindem spre o inflație a proiectelor alternative și toată lumea vrea să fie parte din industriile creative, fie că face cafea sau artă; toți artiștii sunt azi și manageri. Din păcate, toate acestea nu pot înlocui viziunea și claritatea.


Poate un artist emergent să spere într-o reprezentare a galeriei Plan B?

Oricând. Dar asta nu înseamnă că se și întâmplă des. În pofida numărului mare de artiști, excelența este rară. În plus, o galerie are resurse limitate, nu văd niciun motiv în a adăuga, la modul bulimic, încă un artist la lista celor reprezentați de galerie. Preferăm să dăm resurse celor care le știu folosi; ca orice lucru, și resursele pot fi ineficiente dacă le primești prea repede (desigur, cu notabile excepții). Piața de artă, și poate chiar scena în totalitatea ei, e într-o continuuă căutare de nume noi. Eu am crescut într-o lume în care timpul curgea încă altfel, o lume destul de academică, cu bune și rele, în care o expoziție însemna mai degrabă finalitatea, concluzia matură a unui proces de devenire construit în timp. Pare un inconvenient azi, dar prefer agitației momentului relațiile construite în timp. Îmi imaginez existența galeriei pe termen lung, astfel că relația cu artiștii trebuie și ea atent fundamentată.


Galeria Plan B a colaborat cu o serie de curatori importanți și a preluat astfel rolul unui centru de artă internațional. Această direcție de programare artistică va fi continuată sau a fost o abordare generată de contextual actual?

Ca galerie, e important să le creezi un context artiștilor, să le reprezinți practica, nu doar să arăți piese. Istoria artelor este în egală măsură o istorie a contextelor, și dacă ai conștiința asta, lucrurile vin firesc, colaborările de care vorbești sunt rezultatul unei practici continue. Vom deschide la Cluj un spațiu al câtorva colecții de artă reunite (sunt tot mai mulți oameni care colecționează în jurul nostru), care va funcționa sub forma unui mic muzeu relevant pentru narațiunea artei românești a ultimilor 60 de ani. Și acesta este un astfel de context colaborativ larg, cu implicații dincolo de scena locală. Este nevoia de claritate și acesta nu se poate construi decât împreună cu alții.