de Antigona Silvia Rogozea

Sunteți unul dintre colecționarii de artă contemporană care își iau în serios acest hobby, o rara avis încă, din păcate, în România. Cum s-a născut această pasiune?

Înainte de a fi colecționar, sunt amator de artă. În spiritul acesta am crescut. De cand mă știu am fost inconjurat de cărți in bibliotecă și de tablouri pe pereți. Și unele și altele au făcut parte din firescul copilăriei mele. Firesc mi s-a părut mai tarziu să petrec ore intregi în librării sau în anticariate, după cum la fel de firesc mi se pare acum să petrec zile (pe cat posibil la fel de) întregi în galerii, în muzee sau prin targuri de artă. Atunci cand am putut (și) să pot cheltui, am devenit foarte interesat de zona avangardei istorice din care-am reușit să adun mai ales cărți și documente legate de această perioadă. Trecerea spre arta plastică creată în aceleași vremuri a fost inevitabilă. Iar de aici și pană la arta contemporană, n-a mai rămas decât un pas. L-am făcut, și mi-ar fi greu acum să mă mai opresc. De atunci urmăresc foarte atent și cu multă curiozitate scena artei contemporane. Colecționatul nu e pentru mine un obiectiv în sine ci mai degrabă o consecință a interesului meu pentru acest domeniu. Și, mai ales, o modalitate de a-l înțelege mai bine. Așa că nu consider arta contemporană un hobby, ci (indeosebi) o parte a unui anumit mod de viață. O parte pe care-o trăiesc cu multă emoție și, cel puțin, cu egală pasiune.


De care anume factori este favorizată decizia de cumpărare? Sunt mulți pași de la prima achiziție la constituirea unei colecții?

În mod definitiv (dar nu întotdeauna și irevocabil) trebuie să-mi placă lucrarea pe care decid s-o cumpăr. Nu am neapărat un set de reguli pe care îmi impun să le respect. Și cu atât mai puțin dacă ele sunt foarte asemănătoare celor ce pot fi găsite în cărțile care-ți explică, de exemplu, „cum să-ți creezi o colecție de artă contemporană în 10 pași.” Sau dacă apar în planuri care să-ți mai și asigure „creșterea rapidă a profitabilității investițiilor tale în arta contemporană“. E adevărat însă că nu mă «arunc» niciodată la lucrări care-mi pot periclita bugetul familial, nu caut să achiziționez doar o anumită semnătură de autor și încerc întotdeauna să mă informez cât mai mult. Toate acestea sunt legate și de faptul că mi-am impus o direcție în constituirea colecției. Chiar dacă, odată cu trecerea timpului, obiectivele se mai pot și schimba. Mi s-a întâmplat și mie, așa că mi-am reproiectat-o deja de vreo două ori. Sper însă ca, la un moment dat, colecția mea să capete și sens.


Sunteți un fin cunoscător al pieței autohtone de artă contemporană, cum comentați evoluția galeriilor de artă contemporană din România?

Toată lumea știe că aparițiile succesive au fost însoțite și de dispariții succesive. Esențial rămane că numărul galeriilor nou create a depășit tot timpul numărul celor care au incetat să mai existe. Printre multele schimbări constatate în ultimii 15 ani ar fi și faptul că lamentările acelor actori de pe scena artelor vizuale românești (galeriști, artiști, curatori etc.) care n-au încetat să acuze (chiar dacă pe bună dreptate) „sistemul”, au fost depășite de entuziasmul, ambiția și perseverența celor care i-au ignorat imobilismul. Efectul se simte și într-o accelerare fără precedenta notorietății internaționale a multor artiști români. Sunt absolut convins că numărul galeriilor de artă contemporană va continua să crească. Se vine de foarte departe, așa că marja de progresie rămâne considerabilă. În ceea ce mă privește, trebuie să recunosc că mi-am constituit cea mai mare parte a colecției datorită existenței acestor galerii. Interesul meu pentru arta vizuală românească din ultimii 50 de ani face ca în ea să se intersecteze lucrări ale unor artiști din generații diferite. De la, spre-o pildă, Ion Grigorescu la Mihuț Boșcu Kafchin, de la Constantin Flondor la Sorin Neamțu sau de la Florin Maxa la Radu Comșa. Iar aceste lucrări se regăsesc, din ce în ce mai des, în expozițiile temporare ale muzeelor care se află nu doar în România.


Pe lângă numărul relativ mic al galeriilor, și lumea colecționarilor de artă contemporană este restrânsă, există în România alte colecții private pe care le admirați?

Contrar celor ce se spun, colecționarii de artă contemporană continua să apară, inevitabil, zi de zi. Fiecare dintre ei operează o selecție, folosindu-și evident propriile criterii. Cum acestea sunt uneori de-a dreptul intime, n-aș putea să menționez nume de colecționari, fie ei de ieri sau de azi, pe care-i admir. Sunt însă suficienți de numeroși cei pe care-i invidiez.


Știu că faceți parte din asociația Amicii MNAC dar și din comitete de achiziții la Tate Modern sau la Centre Pompidou. Așa că nu-mi mai rămâne decât să vă pun ultima întrebare: n-ați fost cumva tentat și de … propria „creație artistică“?

Cum nu! Am „comis” și eu, doar că în domeniul literaturii. Mi-a trecut însă repede. Sau mai bine zis, la timp, pe la vreo 20 de ani. O făceam anevoios și mediocru. Am recidivat apoi, cu încercări jurnalistico-eseistice, în perioada romantic post-revoluționară de la începutul anilor ‘90. Am făcut-o, atunci, cu mult entuziasm, dar pentru puțin timp. Cred cu tărie în indemnul care te sfătuiește simplu: „dacă poți să nu scrii, nu scrie.” Eu l-am urmat.


Interesul meu pentru arta vizuală românească din ultimii 50 de ani face ca în ea să se intersecteze lucrări ale unor artiști din generații diferite. De la, spre-o pildă, Ion Grigorescu la Mihuț Boșcu Kafchin, de la  Constantin Flondor la Sorin Neamțu sau de la Florin Maxa la Radu Comșa. Iar aceste lucrări se regăsesc, din ce în ce mai des, în expozițiile temporare.