de Mirela Meiță

Începuturile

Între 1382 și 1421 o comunitate de macedo-români pleca din Dobrogea cu turmele de oi pentru a scăpa de năvălirile turce și tătare. Ei au trecut Car­pații și s-au stabilit în locul care avea să se numească mai târziu Țara Bârsei, Șapte Sate sau, după 1950, orașul Săcele. Astfel, s-au așezat în două sate din cele șapte din Țara Bârsei: Cernatu și Satulung.

Erau oameni avuți încă de atunci și au continuat să fie și în secolele ur­mătoare, astfel încât în 1789 săcelenii macedo-români erau priviți ca fiind cei mai bogați supuși ai satelor transilvănene, fiind veniți ca oameni liberi de din­colo de Carpați.

Transhumanța

Deși stabiliți în Țara Bârsei, noii veniți de dincolo de Carpați au rămas tributari locurilor din care proveneau și se vor întoarce în fiecare iarnă cu tur­mele de oi în Dobrogea pentru a oferi animalelor adăpost și hrană. Bărbații din Țara Bârsei, mocanii, cum erau numiți proprietarii de oi, plecau în fiecare an în luna septembrie cu turmele, străbăteau sute de kilometri până în Do­brogea și se întorceau în lunile mai – iunie.

Se apreciază că în jurul anului 1850 cea mai mare parte a familiilor moca­nilor săceleni dețineau turme cuprinse între 2.000 si 15.000 de oi și herghelii ce puteau ajunge până la 900 de cai. După 1900 transhumanța a început să scadă în intensitate.

Dintre cele trei etnii ale satelor, doar românii practicau transhumanța, maghiarii se ocupau în special cu agricultura, iar cele câteva familii de rromi de la marginea satelor ajutau la muncile din gospodării sau erau lăutari.

Mocani săceleni în transhumanță

Proprietarii de terenuri

În 1945 mulți dintre marii proprietari de pământuri din Dobrogea prove­neau dintre mocanii săceleni, care au transformat aceste pământuri în adevă­rate grânare ale Europei, folosind utilaje moderne pentru exploatări de mari dimensiuni. Fiind buni comercianți, mulți dintre ei au eliminat intermediarii stabilind relații direct cu mării exportatori. Unii dintre ei și‐au păstrat oile, și au compensat cu veniturile din oierit veniturile din anii în care vremea afecta o mare parte dintre recolte.

Schimburile comerciale

Având de administrat mii de oi, mocanii dezvoltaseră o procedura foar­te clară pentru bună funcționare a stânei; brânza, carnea și lâna erau vândute în intervale de timp potrivite pentru a obține profituri cât mai bune și pentru a menține și a dezvolta turmele.

Stofa de lână era pregătită de femeile mocanilor după o știință transmi­să din mamă în fiică: lâna se punea în apă caldă, se spăla de câteva ori apoi se bătea până când căpăta o consistență apropiată pielii. Această pânză precum și pânzele ușoare de vară făcute din lână erau foarte scumpe și apreciate de negustori.

Unul dintre cei mai bogați români din perioada interbelică a fost moca­nul Bunea Bunescu, care a plecat la 11 ani din Săcele spre București unde, din copil care ajuta într-o prăvălie, a ajuns să dețină peste 30 de magazine. Una dintre locuințele sale aflate pe Bulevardul Kiseleff a fost naționalizată în 1945, iar după 1960 a fost reședința ambasadorului Statelor Unite în România.

Mocani în lăptărie

Educația

Educația mocanilor era mult peste tiparele vremii deoarece mocanii care practicau transhumanța, trebuiau să știe să scrie, să citească și să vor­bească cel puțin o limbă străină, pentru a putea îndeplini formalitățile nece­sare trecerii graniței, dintre Regatul Ungar și Țara Românească; trebuiau să știe să facă calcule pentru a vinde oi, brânză și lână și pentru a cumpăra diferite produ­se din drumul lor. Sistemul de educație s-a dezvoltat ca o necesitate, fiind la mare apreciere în comunitate.

În 1544 este menționată existența a două biserici (Cernatu și Satulung) și a două școli pe lângă aceste biserici. Școală era importantă pentru comu­nitate, fiecare familie fiind obligată să îl întrețină pe învățător, indiferent dacă avea sau nu copii la școală. În 1866 exista cel puțin o grădiniță, iar în 1870 se pun bazele gimnaziului din Cernatu unde au început să fie predate inclusiv clase de sculptură, desen și muzică. 

Mocanii aveau, în general, mulți copii pe care îi susțineau să își continue studiile în țară sau în străinătate. Între anii 1850 și 1945 mulți mocani și-au trimis copiii la studii la univer­sități din Paris, Viena, Berlin, Budapesta și București. Din rândurile acestora s-au ridicat: episcopi, miniștri, academicieni, profesori universitari, sculptori, generali. Paradoxal, educația din ce în ce mai bună a fost unul dintre motivele care au condus la diminuarea transhumanței deoarece tinerii care studiau la universități nu se mai întorceau la oierit.

Donațiile erau frecvente și făceau parte din cultura mocanilor: fie că era vorba despre biserici și mănăstiri, fie despre licee, școli sau spitale.

Religia

În satele săcelene au trăit sute de ani în bună înțelegere reprezentanți ai diferitelor religii: creștini ortodoxi, catolici, reformați. Fiecare religie și-a con­struit propria biserică, Săcele, fiind unul dintre orașele din România cu cele mai multe biserici raportate la numărul de locuitori.

Mocanii nu aveau foarte multe obiceiuri, nu credeau în fantome, bleste­me, farmece, însă erau foarte credincioși, întregul lor univers fiind cârmuit de voința lui Dumnezeu. Considerau icoanele ca fiind bunul cel mai de preț din casele lor, moștenindu-se de la o generație la alta; fiind pictate pe sticlă sau pe lemn, multe dintre ele având reprezentări ale Sfântului Nicolae.

După 1781 ortodocșii din Transilvania au obținut aprobarea înlocuirii bi­sericilor din lemn cu biserici din piatră; biserici care sunt folosite și astăzi ca lă­cașuri de cult, fără modificări majore. Bisericile ortodoxe aveau arondate școli - case de cetire - una dintre ele deținând în 1920 aproximativ 3.000 de cărți.

Familia și cultura

Mocanii nu erau contemplativi, poeți sau mari iubitori de petreceri, însă iubeau natura, libertatea și viața îmbelșugată. Bărbații erau plecați aproape tot anul, își conduceau turmele, negociau produsele pe care le cumpărau sau le vindeau, sau cumpărau terenuri în Dobrogea. Femeile rămâneau singure acasă cea mai mare parte a anului și se ocupau de administrarea gospodării­lor și de creșterea copiilor.

Extrem de mândrii, țineau mult să nu fie confundați cu alți locuitori ai Transilvaniei. Aveau o fire puțin co­municativă, prețuiau cinstea, familia și averea, fiind rigizi și mândri de statulul conferit de averile, educația și mește­șugurile pe care le știau.

Familiile avute se înrudeau doar între ele pentru că nu voiam să-și în­străineze averea și neamul. Căsătoriile tinerilor erau stabilite de către părinți la sărbătoarea Sf. Ilie, moment care era marcat și de o sărbătoare câmpe­nească numită Târgul Feciorilor. Fetele erau obligate să se mărite cu soți aleși de părinți din familii cu aceeași stare materială. Urarea tradițională era: „Să trăiți, să vă îngăduiți”.

Actele de caritate

Donațiile erau frecvente și erau parte din cultura mocanilor: fie că era vorba despre biserici și mănăstiri, sau despre licee, școli sau spitale. Au în­țeles repede că nu doar bunăstarea familiei este importantă ci și a întregii comunități și, deși chibzuiți din fire, nu ezitau să susțină, biserica, educația și sănătatea.

Săcelenii au inițiat sau contribuit la ridicarea unui număr semnificativ de biserici și mănăstiri în zonele pe care le traversau în transhumanță - mănăs­tirea Cocoș, Cheia, Suzana - sau în alte părți ale Transilvaniei. De asemenea, mocanii donau bani constant pentru dezvoltarea școlilor din orașul lor sau din vecinătate.

Profesorul Colceag, un renumit profesor de liceu, și-a donat întreaga avere pentru construirea în Săcele a unui spital pentru copiii săraci „cu plă­mâni răi” din întreagă țară. Spitalul există și astăzi și îi poartă numele.

Arhitectura

Casele mocanilor aveau o arhitectură specifică, ușor de recunoscut: 3-4 camere, cu ziduri groase de 70-100 cm din piatră, cu două intrări: una pentru musafiri și alta pentru cei ai casei. Intrarea pentru musafiri se făcea printr-un pridvor cu stâlpi din zidărie frumos rotunjiți și arcade închise cu portițe din lemn. Fiecare casă avea o cruce făcută din zidărie sau montată pe acoperișul casei. Camerele aveau frecvent grinzi de lemn și bolți și câte­va firide frumos arcuite.

 

Mocani în curtea unei case cu arhitectura tradițională. Aproximativ 1880

Hrana

Hrana mocanilor era formată în special din carne de oaie, brânzeturi și alte produse derivate din lapte. Respectau cu stricțele zilele de post când mâncau ciuperci, fructe de pădure, varză, cartofi și pește din apele repezi de munte. Beau vin, adus din Muntenia sau din Moldova, berea sau tăria nefiind printre preferințele lor.

Musafirii erau tratați cu șerbet - o linguriță cu șerbet pusă într-un pahar cu apă rece, sau două lingurițe de dulceață puse pe o mică farfurioară și o cafea neagră, toate servite în vase de porțelan de foarte bună calitate.

Îmbrăcămintea

Bărbații aveau cămăși albe cu guler înalt, cusut cu model tradițional. În­totdeauna gulerul era ridicat, iar peste cămașă se punea un brâu lat din piele de diferite culori. Pantalonii erau tot albi de lână, iar pe cap purtau pălării negre rotunde cu bor, care-i apărau de ploaie sau de soare.

Femeile purtau pe cap marame de borangic, cămăși de in, vestă și fus­tă de mătase, și o curea din argint cu închizătoare de aur sau argint și une­ori cu pietre prețioase. Îmbrăcămintea bărbătească era realizată din materiale făcute în acasă, iar cea a femeilor din materiale cumpărate, în special din mătase.

Publicațiile

În anul 1930 este fondată revista „Viața Săceleană”, iar în 1934 revista de atitudini și probleme săcelene „Plaiuri Săcelene”. „Viața Săceleană” avea ca obiectiv cultivarea tradițiilor și a isto­ricului zonei, iar „Plaiuri Săcelene” își propunea să fie un punct de legătu­ră între săcelenii din țară și cei rămași acasă. Ambele reviste și-au încheiat activitatea la începutul celui de al Doilea Război Mondial.

Clubul

În 1922 se înființează clubul cultural - sportiv „Izvorul”. Din cotizațiile membrilor reușesc să cumpere și să dezvolte un teren de fotbal, cu vestiare și dotarea necesară, precum și alte materiale necesare desfășurării unor spor­turi precum schiul, ridicarea greutăților, aruncarea suliței și a discului. Clubul „Izvorul” organiza serbări câmpenești, festivaluri, seri de dans, spectacole de teatru, concerte corale, ținând viu interesul tinerilor pentru pentru teatru, muzică și pentru dansurile tradiționale. Asociația „Izvorul” a fost reînființată după 1990 și este activă și astăzi.

Banca

În 1925 în Săcele s-a înființat „Banca Populară Săcele” cu un capital de 24.170 lei, cu scopul de a sprijini activitățile economice ale satelor. În perioa­da 1925-1938 banca a acordat împrumuturi în valoare de 20 milioane de lei. Pentru a pune la dispoziția săcelenilor un sistem de asigurări de viață, incen­dii mărfuri și vite banca a cumpărat „Cooperativa de Asigurări Vulturul” din București.