de Ioana Ciocan
Cum a început povestea pictorului Ioan Sbârciu?
Dacă e să vorbim de o poveste, există o clipă (o anecdotă, dacă vreți) care mi-a marcat cumva copilăria… cand aveam 4 ani, un prieten de familie mi-a vazut un desen care, într-o manieră destul de realistă, înfățișa doi cai și mi-a spus : Tu vei ajunge un mare pictor! A luat desenul și apoi de fiecare dată cand ne întalneam mă intreba ce am mai desenat la școală, invățătoarea mea mă incuraja in permanență să desenez, eram mereu cel care era urmat ca model și lucrul acesta insemna foarte mult pentru mine. Am continuat să desenez, toți știau că acesta este talentul meu. Și am știut, fără vreo indoială, că voi ajunge pictor. Insă desigur, dacă e să vorbim de activitatea mea in acest domeniu, au fost cateva elemente importante. In primul rand, admiterea la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“ și studiile realizate aici, profesorii pe care i-am apreciat, prietenii și colegii care mă ambiționau, premiile intai pe care le-am obținut in competiții naționale (in acele vremuri, in lipsa unei piețe de artă sau a unui sistem artistic internațional, era singura modalitate prin care te puteai face cunoscut ca student – iar studenții de la Pictură de la Cluj concurau cu cei din clasele lui Baba sau ale lui Ciucurencu de la București). Apoi, activitatea didactică de la Liceul de Arte Plastice din Cluj care m-a marcat in mod fundamental (eram in permanență cu elevii, am investit foarte mult timp și devotament pentru a-i ajuta să evolueze, să caștige premii la randul lor, să devină artiști).
Inainte de revoluție, ce pare astăzi extrem de interesant era lipsa de
deschidere a Uniunii Artiștilor Plastici față de tinerii artiști. Contextul international
lipsea atunci, iar Uniunea, controlată de partid, avea ușile inchise, erau
mereu aceiași artiști elogiați de critici, apreciați de public. Nu am incercat
să devin membru atunci, pentru că nu agream deloc situația, m-am concentrate pe
activitatea artistică și didactică, iar creațiile mele, mai ales seria legată
de Don Quijote ilustrau mult din convingerile mele de atunci. După ce am
devenit membru al Uniunii (la finalul anilor 80) m-am implicat extrem de mult in
activitățile legate de aceasta, am devenit președinte al filialei clujene,
vicepreședinte la nivel național și am avut numeroase expoziții. Însă după 1990
faptul că am devenit cadru didactic titular al Departamentul Pictură al
Academiei de Arte Plastice „Ioan Andreescu”
(actualmente Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca) m-a determinat să
lupt pentru o reformare a invățămantului superior artistic și pentru internaționalizarea
acestuia, iar pozițiile mele succesive in managementul acestei instituții (șef
de catedră, decan, rector (din 2000 - 2008) și președinte al Senatului UAD (din
2008 pană in prezent) mi-au servit in mod esențial pentru indeplinirea acestui
deziderat (care nu era unul personal, ci unul al intregii noastre generații de cadre
didactice dar, mai ales, al studenților noștri) și pentru transformarea acestei
instituții și, cred eu, a contextului cultural clujean, în ceea ce a devenit
astăzi.
Care sunt temele si motivele predilecte în universul creației lui Ioan
Sbârciu?
Sunt momente când tema sau o idee mă obsedează și atunci pornesc de la
acea idee. În
mai multe moduri. In general, sunt teme care au legătura, desigur, cu
realitatea și atunci pornesc de la realitate și mă inspir din realitate. Îmi doresc,
fără să forțez, să ajung la abstract. Pentru că nu mă interesează forma
exterioară, desi știu că și aceasta este extrem de importantă, insă pentru
mine, așa cum afirma Kandinski, important e sunetul interior și atunci mă
interesează relația dintre forme (anumite forme sunt în culoare sau in desen,
sau in relief) într-un spațiu, întotdeauna pentru a sugera ceva (o anumită trăire,
o anumită atitudine vis-a-vis de ceea ce trăim noi in fiecare zi, o atitudine
ce rămane definitivă intr-un anumit moment pe care il consider eu finit – cand corespunde cu ceea ce doresc eu să sugereze). Îmi
doresc ca atitudinile din lucrările mele să sugereze. Pentru a ajunge aici intri intr-un fel de transă și
poți lucra extrem de mult dacă intri in această stare. Nu intotdeauna lucrările
mele îmi plac uneori ajung să le stric. Dar, oricum, fiind vorba de pictură, foarte
mult contează ideea, ceea ce dorești să faci, mesajul pe care vrei să-l transmiți.
De aici pornesc apoi toate celelalte. Ca pictor ești un fel de martor a ceea ce
se intamplă in lume și practic, in lucrări incerci să marchezi momentul, și
trebuie să reușești să convingi sau să sugerezi ceva, să te manifești dincolo
de conceptele teoretice, de limbajul uzual.
Temele mele sunt pe de o parte un fel de obsesii care provin dintr-o copilărie și adolescență intr-un context socio-politic 60, cand generațiile de atunci au invățat să privească dincolo de cuvinte (spre deosebire de generațiile de azi care sunt mult mai directe), să privească printre randuri, să caute nespusul și atunci au devenit inevitabil extrem de autoreferențiale. Iar această autoreferențialitate a fost permanentă, pentru că, neputand spune nici măcar anecdotic sau intr-o manieră narativă in pictură ceea ce doreai să spui, trebuia să găsești alte căi. Și atunci mă interesa și filosofia care era din această zonă, oarecum obscură, societățile secrete, misticismul, lucruri ce păreau a fi interesante deoarece prin ceea ce se petrecea atunci in lume, in tot ceea ce era mitic, symbolic trebuia să găsești o cale labirintică, un labirint personal. Toate preocupările mele (Corpus, scara, labirintul, coloana, șarpele, păsările, hexagonul, triunghiul, octogonul) sunt luate și din filozofie, și din religie, dar și din arta populară (pană la urmă, tot figura umană devine centrul universului, totul trebuie să aibă o armonie). Toate semnificațiile formelor simbolice sunt utilizate in raport cu ceea ce se intamplă astăzi.
De asemenea, mă mai interesează mult, in ceea ce fac eu in artă,
contrastul, pentru a putea să scoatem in evidență formele, dar și pentru a nu smulge
din context forma, și pasajul, dar ambele trebuie ințelese in complexitatea
lor. Principiul acesta de a „exagera”,
de a „diminua” sau de a „eliminaforme pentru a construi și a scoate in evidență
contraste trebuie să fie intr-o armonie, unde măsura, sau cumpătarea sunt esențiale.
Trebuie găsit un echilibru. Sunt teme sau motive recurente, care m-au
insoțit toată viața, pe care le-am indrăgit sau le-am indepărtat deseori, le-am
redescoperit, le-am resemnificat alteori. Sunt teme pe care incă imi face o
extrem de multă plăcere să lucrez.
Aș menționa astfel seriile Don Quijote, Peisajele transilvane, Soarele
negru, Nuduri, Corpus, Soarele negru la Roșia Montana, Pădurea de cenușă,
Răpirea Europei. Ceea ce imi doresc să exprim, ceea ce caut in lucrările
mele, dincolo de componentele mitologică (din unele serii – Labirint,
Jertfă pentru zidire), socială (precum cea legată de Roșia Montană) sau
chiar politică (din Răpirea Europei) este misterul. Misterul care poate
e ascuns in frenezia cotidianului sau poate chiar a dispărut din lumea
contemporană. Astfel că in lucrări mă interesează compoziția, culoarea, nuanța și
sugestia. Mă interesează starea pe care o transmit privitorului, impactul, forța.
Cred că acesta este și motivul pentru care in ultimii ani am lucrat tot mai
mult pe suprafețe de panză foarte mari (de 7 m x 5 m, 5 m x3 m), avand o serie
intreagă de Peisaje transilvane care au fost cel mai recent expuse la
Centrul de Artă Contemporană „Hugo Voeten“ din Herentals / Antwerp, Belgia și care au constituit atat
o provocare in procesul de creație, cat și o enormă satisfacție in raport cu finalitatea
unei opere artistice.
Cum a apărut fenomenul „Școala de la Cluj“?
Da, există un fenomen recunoscut in lume ca Școala de la Cluj. Intamplător, se leagă oarecum și de modesta mea persoană, intrucat mulți dintre cei care s-au afirmat internațional mi-au fost studenți. Desigur sunt multe grupuri și valuri de studenți, chiar dacă unii au reușit să ajungă foarte sus (și, desigur, aici contribuția indubitabil le aparține) dar există mai mulți foști elevi / studenți din generații succesive care s-au afirmat la nivel internațional. Prima generație, după 1990, care s-a remarcat cu Cristian Rusu, Dan Coroian, Bencze Laszlo, Miki Bencze, Percă, Luminița Dejeu, unii care au contribuit major la gruparea Mindbomb (o grupare anonimă, recunoscută la nivel social, național și internațional), apoi o a doua grupare de forță cu Mihai Pop, Istvan Kudor, Andrei Cimpan, Aurelian Piroșcă, Vartic, Victor Man, Adrian Ghenie, Șerban Savu, de mare succes internațional și apoi generația lui Marius Bercea, Mircea Suciu, Ioana Olăhuț, Veres Szabolcs, Betuker Istvan, Dan Măciucă, Oana Fărcaș, Anca Bodea Mureșan care lucrează cu galerii extrem de importante la nivel internațional. Acum aș putea vorbi și de un al treilea val, un alt grup de tineri extrem de numeros și foarte talentați care sunt extrem de activi și se remarcă acum, dintre care ii menționez pe Ioana Iacob, Anca Badea, Lucian Popăilă, Mircea But, Alexandra Șerban, Oana Nastasache, Marcel Rusu, Szekely Bogdan, Filep Norbert, Cristian Lăpușan, Andrei Ciurdărescu, Andreea Tivadar, Anca Branzaș și mulți alții Eu cred ca un prim element important a fost deschiderea noastră către internațional. Și aici, cred că am avut o contribuție majoră, pentru că mi-am dorit să realizăm contracte de parteneriat cu instituții importante din perimetrul internațional (centre de artă, muzee) și pentru asta am dus o muncă esențială pentru a-i convinge că suntem interesanți și importanți și pentru ei (studenții noștri care mergeau cu burse in străinătate s-au făcut remarcați, iar cei care veneau la noi erau la randul lor impresionați de ceea ce găseau aici). Ideea era că noi, neavand forța economică sau un sistem artistic bine poziționat la nivel internațional (galeriști, colecționari care să te pună ca artist față in față cu nume mari), nu aveam aceleași șanse de a ne afirma dincolo și atunci, prin aceste contacte, se deschideau noi orizonturi și, desigur, noi căi de afirmare pentru unii artiști. E cu totul altceva cum s-au afirmat unii sau alții – cu toții știm deja, am auzit deja povești, căci nu există o regulă. Acum e foarte ușor să existe un context și o Școală de la Cluj pentru că in urma prestigiului de care se bucură această sintagmă ne bucurăm de vizite internaționale importante ale unor galeriști, curatori, directori de muzee care, pe langă numele cunoscute, ajung să-i vadă și pe alții mai puțin cunoscuți care se pot in felul ăsta afirma. Școala de la Cluj a apărut treptat, mai mult internațional, după anii 2000, după ce toți acești factori au determinat acest fenomen. Dintre studenții noștri, și aici mă refer la Mihai Pop, a făcut un curs de curatorie in Germania, in cadrul unei mobilități Leonardo da Vinci și, intors in Romania (alături de Adrian Ghenie) a lansat proiectul Plan B care a ajuns astăzi cea mai importantă (la nivel de recunoaștere internațională) galerie din Romania. Prestigiul internațional al Școlii de la Cluj se leagă astfel de efortul lor, al conexiunilor lui Adrian Ghenie cu personaje importante ale scenei artistice contemporane, de Victor Man care este un talent, de Marius Bercea și Mircea Suciu care lucrează in acest moment cu galerii majore din Europa și SUA (este aici și Mircea Cantor, dar el nu a fost decat foarte puțin timp student la noi, el s-a format la Nantes și cred ca prin Idea și Tim Nădășan el și/a menținut legăturile cu Clujul). Ceea ce a reușit Mihai Pop să facă in prima fază și apoi toți ceilalți de la Fabrica de Pensule a contribuit desigur foarte mult. Sunt acum și alte galerii care se dezvoltă foarte bine la nivel internațional, dar Plan B a avut o contribuție esențială, nu pot să nu recunosc acest lucru. Și pentru că Școala de Pictură de la Cluj a devenit cunoscută, cred ca ține și de un anumit tip de educație promovată aici – o rigurozitate imbinată cu o libertate creatoare. Noi am incercat imediat după 90 să facem o școală foarte solidă, care să se bazeze pe un invățămant bazal, riguros, cu toate legile ce țin de un academism care nu e deloc simplu, dar are reguli clare și ferme, după care am incercat să punem accent pe creație (primii doi ani axați pe invățămantul bazal, dar deja din anul II să crească accentul pe creație, pentru ca in anul III și apoi la masterat și doctorat contribuția personală să primeze sută la sută). Ideea era ca noi să ne adaptăm la studenți și nu invers. Și cred ca s-a reușit, desigur, in timp se va vedea lucrul acesta. Ceea ce am făcut noi la pictură va dura. A fost prea serios. Am și avut șansa unui colectiv foarte bun cu Florin Maxa, Victor Ciato care erau mai in varstă, ei inșiși artiști exigenți, apoi, in ordinea varstei eram eu și apoi Ioan Aurel Mureșan și Nicoale Man, cred ca am pus o amprentă asupra școlii, am fost preocupați să existe o libertate totală ca studenții să fie ei inșiși. Colectivul mai tanăr (Marius Bercea, Florin Ștefan, Istvan Kudor, Ioana Olăhuț, Anca Bodea, Andrei Ciurdărescu, Veres Szabolcs, Ioana Popa) sper că va duce mai departe acest tip de educație, depinde sigur de ei, dar școala noastră a fost și este apreciată in lume. Eu insumi am incercat să imprim ca direcție didactică relaționarea directă, pe de o parte cu exigență, pe de altă parte cu toleranță și ințelegere față de studenți (dar nu exagerate). Am stat foarte mult cu studenții, pentru a-i putea ințelege și pentru ca și ei să mă ințeleagă la randul lor. In pedagogia asta nu trebuie doar să știi teoria culorii sau legile compoziției, ci, de fapt, trebuie să ai extrem de multă grijă să creezi o atmosferă și o stare de armonie sau de competiție (din nou, nu exagerate), o stare de plăcere, de bucurie. Studenții trebuie ajutați, direcționați, dar, de fapt, le spun din start că pot să nu țină cont deloc de părerea mea. Educația in artă e extrem de complexă. Școala de la Cluj nu se bazează numai pe această formulă, ci s-a avut in vedere formarea lor ca artiști riguroși, solizi, pe formarea unor caractere puternice. Contează multe in educația unui student, nu doar ce fac la universitate, dar reperele din jur. In timp, ca să dureze, să fie onești, caracterul contează foarte mult. Școala de la Cluj există. Și vor fi multe povești romanțate despre acest fenomen. Și vor fi grupuri care vor spune „doar noi suntem Școala de la Cluj“, sau alții care vor spune „noi suntem mai buni decat acest grup“. De fapt, toți impreună contribuim la Școala de la Cluj, pentru că, dacă ar fi să o definim, iși are rădăcinile intr-o formare specifică: o educație bazală academică și un accent pe creația total liberă.
„Ceea ce am făcut noi la pictură va dura. A fost prea serios. Am și avut șansa unui colectiv foarte bun, artiști exigenți, apoi, în ordinea vârstei eram eu și apoi Ioan Aurel Mureșan și Nicoale Man, cred ca am pus o amprentă asupra școlii, am fost preocupați să existe o libertate totală ca studenții să fie ei înșiși.”
Care sunt argumentele picturale și structurile plastice ale operei
pictorului Ioan Sbârciu în contextul artei occidentale contemporane?
După 2010, după neorealism (pe care-l accept, dar cu oarecare rezerve
personale, interioare generate de perioada realismului socialist din Romania)
ceea ce se promovează astăzi la nivel internațional se potrivește foarte bine
cu ceea ce fac eu. Am multe propuneri pentru expoziții la galerii, centre de
artă, muzee importante… cred că mă inscriu foarte bine in contextual internațional
de acum.
Ce caracterizează activitatea didactică a unui profesor-artist, ai carui studenți scriu istorie în marile muzee și galerii ale lumii?
Activitatea didactică practicată de mine e complexă, e ca un joc. Pană la
urmă iți vine și ușor să o practici atata vreme cat generațiile se schimbă,
sunt tot mai interesante, tot mai informate (generațiile de azi au biblioteca
lumii in buzunar, se pot informa in permanență, e incredibil unde suntem astăzi
in lume). Sunt studenți extraordinari din punctul ăsta de vedere. Atâta vreme
cat reușești să creezi un cadru, o atmosferă de lucru in care studenții doresc
să vină și să lucreze, e foarte plăcut să-ți desfășori activitatea. Cât sunt
entuziaști și iși doresc să parcurgă multe trepte pentru a ajunge acolo sus, se
creează legături de comunicare relevante. Nu e simplu să ai un student de mare succes internațional și să menții un
echilibru într-o grupă. Trebuie să ai o experiență de lucru cu tinerii
pentru a putea contribui la formarea lor. Dar profesorul nu trebuie să aștepte
de la ei recunoștință. Trebuie să crezi că fiecare dintre ei poate avea ceva
genial. Problema e să nu îi distrugi ceea ce are personal și asta cred că se formează
destul de greu. Experiența și preocuparea pentru specificul de varstă, educație,
proveniență, modul in care au crescut, contextul, caracterul totul contează în
munca asta cu studenții de la arte. Aici nu predai de la catedră. Aici trebuie
să te apropii și să-i cunoști pe studenți. Cu unul poate trebuie să fii mai
dur, pentru că altfel nu te ințelege sau
nu te acceptă și cu alții trebuie să fii foarte atent. E important să reușești să
nu le distrugi aripile… nici măcar o pană. Oricum nu le
poți crea tu penele respective, poți să le creezi un cadru in care să-i ajuți să-și
modeleze sau să-și intărească aripile, important e să le poți ușura zborul, dar
nu să le modifici… nu poți pune o aripă de vultur unei
randunici, pentru că nu mai poate zbura… Lucrezi
foarte, foarte diferit cu fiecare student, e o activitate extrem de incitantă și
de plăcută să știi că incepand din anul II, III sau in anii mai mari sunt deja
in vizorul internațional.
Ca profesor trebuie să te adaptezi mereu la noile generații, la ceea ce
se face in lume, pentru că altfel ești depășit de evenimente și exclus. Efortul
nu este al studentului, ci al profesorului, care trebuie să se adapteze la
studenți și nu invers. Așa că este extrem de important să cunoști fiecare
generație, să știi ce așteaptă acești studenți, să le dai ce așteaptă pentru că
abia apoi poți să intervii sau să le transmiți in plus. Oricum ei trebuie să
aleagă din ceea ce le spui ceea ce li se potrivește. Sau, in cazul in care cineva
iți cere ajutorul, atunci e extrem de important să il oferi.
Câteva considerații despre prezentul artistic al pictorului Ioan Sbârciu.
Prezentul meu artistic… e intr-o fază bună, pentru că am cateva proiecte importante pe rol in galerii sau muzee… stau foarte bine … mă bucur de ceea ce mi se întâmplă.
