de Bogdan Munteanu

Cum te simți când îmbătrâneşti? Ce gust are decadența? Pentru cât timp poţi trăi confortabil, te poţi bucura de o viață plină de petreceri și să ai sentimentul că viaţa trăită astfel are sens? Îndoieli chinuitoare pot izbucni brusc, într-o zi. Când se întâmplă mai devreme, la maturitate, sunt cunoscute ca şi criza vârstei mijlocii.


Este jurnalistul de 65 de ani, care locuiește în decadenţa fără de sfârşit a înaltei clase sociale din Roma. 


Dar cu cât mai târziu apar, mai ales la un bărbat care s-a crezut permanent imun la astfel de probleme, cu atât mai dureroasă devine criza existenţială. Este cazul lui Jep Gambardella (jucat de Toni Servillo, renumit pentru jocul său din Il Divo și Gomora) personajul principal. El este jurnalistul de 65 de ani, care locuiește în decadenţa fără de sfârşit a înaltei clase sociale din Roma. În afară de un roman promițător scris când avea duăzeci și ceva de ani nu a făcut prea multe în viața lui.




Cu toate acestea, în viața egoistă a hedoniștilor absoluţi, realizările de orice tip nu înseamnă nimic. Nu contează ceea ce faci în viață; tot ce contează este pe cine știi. Iar pentru că îi știe de-o viaţă pe cei care contează în Roma, pentru că frecventează aceleaşi cercuri, Jep a fost privit întotdeauna ca un om de valoare.


Dar dacă, dintr-o dată, ceea ce părea valoros nu mai contează atunci când te uiți înapoi zeci de ani mai târziu? Jep nu este în situaţia unei experiențe extreme, cum ar fi un accident sau o boală terminală. Doar își reamintește viața pe care a dus-o. Și își dă seama că el se vede pe sine altfel, că este epuizat (deși încă în formă și fermecător pentru vârsta lui) și că petrecerile vor merge înainte şi fără el. Ar fi timpul să se apuce din nou de scris?


Pe măsură ce Jep îşi rememorează viaţa, filmul regizorului Paolo Sorrentino nu duce lipsă de scene amuzante, dar măsura în care telespectatorii ar putea lua în considerare „ca amuzante“ cele 142 minute în care privesc oameni care nu fac altceva decât să se distreze este discutabil. Nu este o poveste, ci o succesiune de momente evocate.


Unii comentatorii, au ajuns rapid la concluzia că nu ar fi fără sens să fie înlocuit titlul filmului, La grande belezza (Marea frumuseţe) cu La grande tristezza (Marea tristețe). Privind oameni extrem de bogaţi și lipsiţi de griji, cu fețe injectate de botox și zâmbete dezamăgite, petrecând la fel de sălbatic ca şi adolescenții, poate fi deprimant pentru mulți.


Oricum, filmul nu este o diatribă împotriva unui anumit stil de viață, nici o scuză. Este mai degrabă un portret detaliat al

Romei și ceea ce „ Romanita“ (Romano-ness) a însemnat pentru unii dintre cei mai bogaţi locuitori ai săi de-a lungul veacurilor.




De la împăraţii romani, la Papii medievali atotputernici și până în zilele noastre, este ceva etern legat de Roma – o căutare neîncetată a plăcerii.


Într-un fel La grande bellezza a lui Sorrentino ar putea fi considerat o continuare a filmului La Dolce Vita al lui Frederico Fellini (1960). Jep Gambardella poate fi considerat un alter ego mai vechi a lui Marcello Rubini (jucat de Marcello Mastroianni), jurnalistul care scrie pentru tabloide şi care își petrece șapte zile și șapte nopți explorând încântătorul mod de viaţă din Roma.