de Ioana Ciocan
Este al treilea sediu – și
cel mai mare al Galeriei Nicodim – după cel din strada Academiei (2012-2014)
și Palatul Cantacuzino (Calea Victoriei 2014-2016) în care se mută Nicodim Gallery.
Nu e un act de curaj să mutați galeria într-un loc atât de departe de centru,
într-un oraș atât de leneș ca Bucureștiul?
Palatul Cantacuzino va intra în reparații capitale așa că trebuia să ne mutăm. Ne-a plăcut foarte mult spațiul din Palat dar a fost aproape imposibil să facem expoziții acolo. Spațiul Palatului ne limita tot timpul expozițiile, nu puteam expune piese de mari dimensiuni, nu puteam ancora de pereți lucrări grele, plafoanele nu suportă intervenții fiind o clădire istorică.
Aveam tot timpul senzația că spațiul ne impune condiții stricte și
restricționa viziunea curatorului. Chiar și fotografiile trebuiau făcute într-un
anumit fel, iar după o expoziție ceea ce rămâne este documentarea, deci
fotografierea expoziției într-un mod profesionist este extrem de importantă.
Mutarea din Palatul Cantacuzino nu a fost ușoară, dar cred că decizia finală am
luat-o când, după mutarea expoziției „Omul Negru“ de la București (18 iunie- 7 iulie,
București) la Los Angeles (6-20 august, Los Angeles), ne-am dat seama cât de
diferit poate arăta aceași expoziție în două spații cu personalități distincte.
Aici, în noul sediu din Combinat, în acest hangar imens vom putea construi
exact expozițiile pe care ni le dorim.
Nu o să existe o colaborare artistică între galerie și Uniunea Artiștilor Plastici, noi doar închiriem un spațiu de la ei. Am ridicat în hală niște pereți suplimentari de 9 metri înălțime și spațiul a prins contur; vom deschide deja pe 30 septembrie cu un show personal Teodor Graur. Nu ne sperie distanța de centru că oricum nu vine nimeni (râde). Am avut doar galerie în centrul Capitalei, într-un palat pe Calea Victoriei, pe cea mai importantă arteră din București și publicul a venit doar la vernisaje. Lumea care se plimbă pe bulevarde nu intră întâmplător în galerii de artă, le lipsește această curiozitate. M-am obișnuit cu asta, și ceea ce ne dorim acum este să construim o atmosferă specială expozițională în libertate arhitecturală pentru fiecare show.
Cum putem avea mai mulți
vizitatori în expozițiile de artă?
Cred că perseverența ajută. Ceea ce facem noi aici cu galeria din România
este un process de educare a publicului. Nu trebuie să renunțăm și e de datoria
noastră să încercăm să facem showuri care au relevată valoare internațională, nu
locală sau regională. Aceste expoziții, din cauza deceniilor de communism și a
lipsei de educație artistică contemporană în adevăratul sens al cuvântului, au
nevoie de un mai mare timp de înțelegere și asimilare. În „Omul negru“ am avut
artiști ca Douglas Gordon care este reprezentat de Gagosian Gallery și care a
expus în toate marile muzee ale lumii sau Richard Serra, ale căror lucrări nu le
poți vedea nicăieri în România, nici în muzee.
M-am mirat că artiștii români nu au vrut să le vadă sau de ce nu,
directorii de muzee, profesorii de la Universitatea Națională de Arte din
București. Nu au venit curatori români la vernisajul „Omul Negru“, dar a venit Ann
Goldstein care a fost curator al Museum of Contemporary Art din Los Angeles și
curator al Stedelijk Museum din Amsterdam sau colecționari din Basel. Am vândut
o lucrare de John Duncan, arătată în premieră la București, către colecționari
străini. În schimb, ceea ce mă face să rămân este faptul că acei care vin de
fiecare dată în galerie sunt studenții dela artă și asta în număr din ce în ce
mai mare. Funcționăm pentru ei ca o oază de artă contemporană a acestui secol
în care pot vedea lucrări care fac parte din arta internațională.
Preferi atmosfera pieței de artă din Los Angeles sau din București?
Bucureștiul ne dă șansa să expunem în Europa artiști valoroși ca Steven Parrino, de exemplu, a cărui prezență exozițională este îngrijită de Gagosian Gallery. America are o rutină foarte bine pusă la punct a scenei artistice,aici totul este o aventură, o descoperire și am o libertate mare de expresie. La Los Angeles sunt foarte multe politici de reprezentare șizsde expunere a artiștilor însă în Europa, respective la București, putem crea showuri fără constrângeri. Iar galeria de la București este vizitată în primul rând de comunitatea artistică internațională, de colecționari, curatori, nu neapărat de cei români, până și cronicile sunt scrise tot de cei din mediul internațional. Dar nici nu se scrie despre arta contemporană, nu reușește să fie un subiect care să intereseze pe cineva. Pentru prima dată de la înființarea în România a galeriei în 2012 de abia acum în august 2016, am beneficiat de o cronică în Revista Arta, despre „Omul Negru“ scrisă și documentată excelent de tânăra Carmen Casiuc. Când am mutat expoziția „Omul Negru“ la Los Angeles am avut 8 cronici, dar cel mai mult m-am bucurat de cronica din România: patru ani mai târziu cineva a văzut ce se întâmplă la Nicodim. Casiuc l-a contactat pe curatorul expoziției, Aaron Moulton, și a făcut o cercetare intensă încercând să cuprindă cât mai bine complexitatea expoziției și lucrările celor 34 de artiști. Deci, da, trebuie să recunosc că satisfacțiile cele mai mari le am aici.
„M-am mirat că
artiștii români nu au vrut să le vadă sau de ce nu, directorii de muzee,
profesorii de la Universitatea Națională de Arte din București.”
