Dan Perjovschi, artistul

de Monica Crânganu

Este binecunoscut deja, sunteți unul din artiștii români contemporani foarte apreciați în străinătate, fapt atestat de nenumăratele premii, recunoașteri și prezențe în cadrul celor mai importante evenimente și expoziții internaționale. Confirmarea succesului dumneavoastră a venit în mod firesc, în ritm crescător și continuă acest parcurs al drumului clădit cu pași solizi. Care este componenta artei dumneavoastră care a rămas constantă de-a lungul timpului și pe care se clădește de fapt aprecierea și simpatia de care vă bucurați în toată lumea?

Sunt unul dintre artiștii romani cu carieră internațională. Nu sunt deloc singurul. Trăim o perioadă interesantă care admite mai multe feluri de succes - financiar, de public, de critică etc. Romania are acum in jur de 20 de nume active și recunoscute pe scena internațională. E un mic miracol. Unii trăiesc la Berlin sau Paris. Eu trăiesc la Sibiu. Confirmarea a venit treptat (eu am debutat inaintea perioadei care te face superstar săptămana asta și te uită luna viitoare). Mi-au trebuit zece ani să scap de școală și incă zece să-mi găsesc un limbaj plastic și conceptual de care să fiu mulțumit. După douăzeci de ani de carieră a apărut și succesul... Mie imi place să desenez. La mine in carnețel, pe zidul marilor muzee ale lumii, intr-un mic artist run space din Heraklion sau in casa scării Liceului Negruzzi din Targu Ocna. Mi-a plăcut să desenez de la început de când am amintiri.

„Arta contemporană nu mai pune accentul pe har și pe hărnicie… contextul societății contemporane este complex și în schimbare permanentă.“

Cum descrieți atmosfera artei contemporane românești de astăzi? Ce ne lipsește?

Lipsește sprijinul instituțional. Orice oraș are un teatru și o filarmonică de stat, dar nu are un Kunsthalle („cub alb“) cu staff și buget de producție plătit de stat (primărie sau prefectură). În Romania nu există burse individuale de creație sau ateliere puse la dispoziție de administrațiile locale. Niciunul dintre orașele candidate la titlul de capitală europeană (lista lungă, lista scurtă) nu a investit in arte vizuale. Nu există programe de reconversie a clădirilor industriale comuniste in spații de atelier sau de expunere. Orașele construiesc stadioane de fotbal și mall-uri. Nu există nicio politică culturală coerentă in zona artelor vizuale, nicio gandire fiscală (după cum vedeți, tot ce este PFA este strivit), nu ai nici ca artist, nici X ca sponsor nicio reducere de taxe pentru că investești timp și bani in artă. Nu există rente viagere pentru artiști (și dacă există burse de merit sau scaune in Academie, atunci ele se dau pentru pozițiile conservatoare, eminesciene, ca să zic așa, și nu pentu cele revoluționare).

Carul cu boi bate Dada. Există multe chestiuni bune in Romania (artiști, proiecte, spații independente și chiar galerii comerciale), dar tonul general a căzut in piață (bani, bani, targuri de artă) și nu in cercetare… Ce-I lipsește Romaniei? Investiția în cultura vizuală, cercetarea teoretică și ambiția pe termen lung. Dacă ar fi să rezum condiția artistului, aș face-o așa: fără pensie și fără card de sănătate!

De ce ați ales să rămâneți să trăiți în România în situația în care valoarea și consacrarea dumneavoastră pe plan international vă oferă oportunități multiple, în țări cu mare deschidere culturală?

Aici am investit o groază de energie și timp, aici e nevoie de poziții critice și independente, aici e nevoie de solidaritate și sprijin. M-am obișnuit aici (deși o dată la zece ani scena se schimbă, revine amnezia, o luăm de la început, lăsăm baltă sau, din contră, avem idei noi și interesante), cu nebunia noastră, cu lupta pe viață și pe moarte, cu motivația artistică dinafara pieței de artă. Afară totul este făcut (mai sunt chestiuni discutabile, că de aceea sunt invitat permanent să le critic), la noi totul este de făcut. Spun asta cu tot respectful pentru cei care și-au dedicat viața construind platforme culturale remarcabile în toți acești 27 de ani de libertate. Îmi plac contradicția, contrastele mai mari, tușele mai groase, umorul... absurd sau constant. Lia Perjovschi (n.r. – soția artistului) a înființat în anii `90 o Arhivă de artă contemporană care nu era cu artă românească, ci cu artă care ne-a fost refuzată 50 de ani. Noi atunci ne-am simțit obligați să share-uim ce descopeream și ce vedeam în lumea largă cu lumea mică de la noi. Și acum simțim la fel. Avem norocul să participăm la mari evenimente artistice din lume, să vedem de dinăuntru cum se face și cum se gândește arta mondială; atunci trebuie să împărtășim asta aici unde este nevoie. E vorba și de confort psihic. Aici nu avem surprize, deși suntem șocați zilnic.

„Când știu că fresca mea cu desene se va șterge primesc o mare libertate în exprimare. Pot greși. Mă pot răzgândi. Pe următorul perete pot schimba. Și asta se traduce în libertate de gândire și libertate a liniei.”

Credeți în talentul nativ, în „harul“ unui artist sau valoarea aceasta trebuie să se cizeleze neapărat în școli? Ce v-a învățat școala românească de artă de atunci?

Există talent și la box și la făcut clătite. Ce se întâmplă cu el mai departe depinde de contextual instituțional și de rezistența talentatului. Arta contemporană nu mai pune accentual pe har și pe hărnicie. Nu mai poți exista în competiția globală decât dacă ești bine informat, curios și permanent intelectual. Și nu mă refer numai la artă, ci și la politică, la teoriile sociale etc. Nu mai există estetică singură-singurică, ci estetică în context. Ori contextual societății contemporane este complex și în schimbare permanentă.

Școala românescă mi-a educat degetele și nu gândirea. Într-un fel, m-a împins într-un contur care nu era al meu. Dacă iei azi un manual de arte vizuale pentru clasa pregătitoare (adică pentru nivelul de varstă unde copiii desenează mai expresiv decat profesorii lor) vezi intenția de a șabloniza individul, de a-l ține în contur, de a-i reteza curiozitatea și răzmerița. Ar putea fi așa de simplu… La ce tehnologie există astăzi ești la un click distanță de orice mare bienală sau mare muzeu de artă din lume învățământul românesc de artă este încă secționat pe tehnici și nu pe linii de gândire. Și, culmea, nu are nimic practic în el. Artiștii în devenire nu învață ce este un PFA, ce sunt acelea taxe, ce este o galerie comercială și cum se formează un preț și care sunt sursele alternative de finanțare. Așa că după terminarea facultății lumea pică în gol. Ca și mine în 1985.

Arta dumneavoastră este unică și datorită modurilor de exprimare atât de particulare pe care le-ați ales pentru a crea, mai puțin convenționale, ce țin în egală măsură de artă plastică, performance, expresie gestuală. Ce libertăți vă oferă acestea față de mijloacele de expresie tradiționale – pictura, sculptura etc.?

În primul rând sunt liber să fac ce vreau, cum vreau. Cine mă invită nu știe ce voi desena dinainte și nici eu nu știu mergand inspre locul expoziției. Cu alte cuvinte, primesc un cec în alb (în engleză e un termen care-mi place, vine din tenis - wild card). Primesc această libertate și odată cu ea și responsabilitatea pe măsură. Mi se dau metri pătrați de exprimare liberă. Ori eu nu uit cum m-am format sub cenzură, nu uit că alți artiști, colegi ai mei din Kurdistan sau Palestina, din Burkina Faso sau Venezuela, chiar din New York sau Londra nu se pot exprima, fie din cauza cenzurii politice, fie din cauza cenzurii economice. Când desenez încerc să vorbesc și pentru ei. Nu am nevoie de transport, de asigurare (scap de costurile și birocrația aferentă). Mă pot adapta la orice spațiu, perete, geam, plafon, podea, hol, scară, coridor. Sunt liber să greșesc. Sunt liber să mă răzgandesc. Sunt 12 ore pe zi concentrate pe ce fac, pe idei.

Desenele și caricaturile dumneavoastră au adesea un caracter efemer, volatil… uneori dispariția lor devine un act de creație în sine. Gândindu-ne că fiecare operă este irepetabilă, ce sentimente vă încearcă atunci când ștergeți desenele, chiar și într-un act artistic, după zile întregi de muncă și concentrare? O faceți cu ușurință?

Eu nu șterg nimic. Instituția care mă invite șterge. Eu îmi reciclez desenele, nu le las să moară, le trec de pe un perete pe altul, de pe un continent pe altul. Contextul din jurul lor dispare. Da, am încorporat dispariția în carnea proiectelor mele. Toate provin dintr-un carnețel, un micro-atelier unde sunt inventate și răsdesenate până ajung la o formă transferabilă pe zid. Nimic nu s-a pierdut din ce am desenat. Ce dispare este „show-ul”,„spectacolul”. Ce rămane sunt ideile. Gedankenbild - cum spunea un critic german. Când știu că fresca mea cu desene se va șterge primesc o mare libertate în exprimare. Pot greși. Mă pot răzgandi. Pe următoul perete pot schimba. Și asta se traduce în libertate de gândire și libertate a liniei. Să știți că după 35 de ani de carieră, oricât aș vrea eu să fiu efemer, sistemul mă fixează (un desen pe hârtie aici, o carte de artist dincolo, ușa muzeului X, Biblioteca Națională Tehnică din Praga, o tablă neagră aici, un desen din sarmă dincolo). Odată remarcat nu mai dispari.

Creația devine un scop în sine, este un modus vivendi, care de multe ori se împlinește la nivel conceptual, nu se concretizează într-un obiect material, creațiile dumneavoastră aduc la viață spații publice, ziduri și ferestre, locuri aparent banale și neconvenționale, transmit mesaje sociale și politice. Ce altceva vă mai inspiră?

Nu e un scop in sine. E parte din societate. Eu sunt un reporter (de front economic, politic, cultural) și ce vedeți sunt reportajele sau eseurile mele. Eu imi extrag ideile din presă (în special cea scrisă), din viața de zi cu zi (străzi, cafenele, terase, magazine) și din discuțiile cu oamenii din jurul proiectului, curatorul, directorul sau portarul muzeului unde expun. De câțiva ani mă inspir din social media. E ca un puzzle enorm și ultracomplicat, care dă naștere unui rezumat coerent sintetizat în câteva linii. Eu extrag esența din hărmălaia zilnică. Pentru asta orice spațiu e bun (ferestre, holuri, tavane). Mă inspiră tot ce poate fi exprimat cu umor și inteligență.

Există un loc special / spațiu public unde vă doriți să interveniți, pe care doriți să-l schimbați și nu s-a întâmplat încă?

Nu. Nu am preferințe. Am ajuns să desenez (și să-mi placă mai mult ca în muzee) biblioteci de cartier din Zagreb. Un liceu din Târgu Ocna, cantina muncitorilor din Bristol etc. Nu am un „zid” ideal, poate cel din Sibiu pe care-l desenez-redesenez încontinuu din 2010. Dar viața îmi creează mereu și mereu situații noi. Am ajuns să fac și să desenez ziduri de ziare, să desenez de dedesubtul unor podele transparente de sticlă. Am ajuns pe zidurile muzeelor la care numai visam. E foarte bine.

Desenul caricatural, ilustrația sunt de fapt o sinteză de mesaje, ascund o poveste inteligentă, cu ironie și simț al umorului... Ce a însemnat îndelungata experiență de ilustrator din cadrul Revistei 22?

Eu am început la Contrapunct, revista tinerilor scriitori. Am prins mineriada acolo. Desenând în presa intelectuală mi-am modificat și simplificat expresia. A trebuit să creez imagini care să „ilustreze”textul sau, mai bine spus, subiectul textului, dar care să reziste și fără textul de jur-imprejur. Asta este o întreprindere foarte dificilă mai ales când textul este sofisticat. Cu cât mai sofisticat el, cu atât mai simplu eu. Am balansat între expresia desenului brut și convenția caricatură-comics și am găsit o bună sinteză. Eu fac un umor intelectual, nu hăhăit. Am desenat săptămană de săptămană din 1990 pana ieri și bineințeles că asta mi-a creat un metabolism grafic cu reacție rapidă. Cu alte cuvinte, nu întâmpin un mare efort să traduc un text, un concept sau o întâmplare în imagini. În ultimii ani chiar nu am mai eliberat imagine din cuvânt, ci am tratat cuvintele ca imagini. Iubesc limba sau mai bine zis limbile (mă descurc bine în engleză și franceză și un pic în germană și italiană) și lucrez acum cu litere și cuvinte, cu cross-language și cu limba globală a companiilor. Din 1990 până acum am un metru jumătate de desene la Revista 22. Mii și mii rămase netipărite. E un soi de a doua Academie de Artă la care sunt încă la master.

Care sunt valorile în care credeți cu tărie și care fac ca mesajul artei dumneavoastră să fie atât de concret și pătrunzător?

Empatia. Eu nu vreau să provoc și nu vreau să rup. Eu caut înțelegerea subiectului. Dacă desenez înțeleg. Dacă eu înțeleg îți pot transmite și ție. Umorul e ca plastilina, poate fi modelat.