text și foto de Bogdan Munteanu
De afară nu se distinge de o hală
industrială, totuși, rareori intri într-o clădire mai prietenoasă decât clinica
Amethyst din Otopeni. Canapelele comode, automatul de sucuri proaspete,
televizoarele cu ecrane generoase seamănă cu holul unui centru de afaceri.
Între cabinet găsești tablouri – copii reușite după Nicolae Tonitza. Se poate
citi o „tensiune“ pe chipurile oamenilor care par să aștepte un verdict
izbăvitor, dar locul nu arată a… spital. Încă și mai rar dai peste un
interlocutor atât de amabil precum Ion-Christian Chiricuță, fondatorul clinicii.
Cu un singur telefon a fost suficient pentru a stabili o întâlnire cu un om
care, fără falsă modestie, spune despre sine: „Eu nu îmi aparțin, rezolv
probleme numai pentru alții. În Germania munceam 14 ore pe zi și țin minte că,
odată, am avut 17 luni consecutive fără o zi de concediu. Nu îmi pare rău, căci
munca îmi face plăcere“.
„Ce e așa de plăcut să stai cu
oameni foarte bolnavi? Au nevoie de ajutor, iar faptul că îi poți ajuta și că
vezi și rezultatul acestui ajutor îți oferă o mare satisfacție“, continuă
explicația medicul de 69 de ani care a găsit înțelegere din partea soției și a
fiicei rămase în Germania. Se văd o dată la 5-7 luni, pentru că el s-a
repatriat în România din 2010.
Cum ia naștere o clinică de succes: de la prima cărămidă la prima vindecare
„De ce m-am întors? Ca să îmi
îngrijesc mama, vorbitoare de patru limbi străine, care va împlini 95 de ani.
Cu această ocazie, acești investitori francezi de la Clinica Amethyst m-au
întrebat dacă putem face un concept viabil în România. De regulă, investitorii
cumpără echipamentele, apoi caută să formeze echipa în jurul lor. Aici a fost
complet invers“. Doctorul Chiricuță și-a selectat oamenii, i-a pregătit timp de
un an, apoi au decis împreună ce aparatură să achiziționeze. A vrut să pună în
valoare și în țara natală ceea ce a învățat în Germania. De la prima cărămidă
până la prima iradiere a mai durat nouă luni: „în perioada de construcție noi
am continuat formarea echipei și am câștigat timp, ca o orchestră care a
exersat niște partituri într-un cort, iar apoi a dat un concert într-o sală de
concerte care avea parametrii unei astfel de săli, că nu poți face muzică de
calitate într-o sală de sport“.
Experiența germană și-a spus
cuvântul, căci „în Germania, fără organizare și concept nu se apucă nimeni de
un vis“. Tratând circa o mie de pacienți pe an, Amethyst este un succes, dar
Chiricuță și-ar dori mai mult – să lase discipoli: „Orice medic trebuie să
emigreze o dată, ca să vadă și o altă filosofie și o altă atitudine, dar să nu
rămână în străinătate. Eu m-am dus, dar m-am întors. Și părinții noștri au
plecat, și Cantacuzino, și Babeș. Medicina românească trăiește din cei care au
plecat, s-au întors și au creat școli“. Din păcate, proverbul „nimeni nu este profet
în țara lui“ se aplică și în cazul lui Chiricuță: „Am scris cărți, dar nimeni
nu le citește în România, n-a venit niciun medic sau fizician să îmi ceară vreo
carte. Am fost la Moscova, iar rușii erau înnebuniți. Voiau să învețe românește
numai pentru a-mi putea citi cărțile“.
Lupta cu imposibilul pentru a crea o școală românească de radioterapie
Doctor în fizică și în medicină,
cu experiența creării de la zero a unei clinici de radioterapie în Germania,
Ion-Christian Chiricuță a vrut să își împărtășească cunoștințele unei noi
generații, în cadrul unui centru național, „dar un tânăr nu găsește în România
un astfel de centru, astfel ca după cinci ani să fie radioterapeut“.
De trei ani, predă în cadrul
programului de master în Biofizică Medicală și Biotehnologie Celulară de la
Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București. Dezamăgit, recunoaște că numai trei dintre
studenți și-au dat și disertația. Va urma un al patrulea. Dascălul nu își
învinovățește discipolii de motivele eșecului... „Cine suportă cheltuiala
pentru un centru de perfecționare a cadrelor tinere: asistenți medicali,
fizicieni și medici rezidenți? Pregătirea lor se face pentru deservirea
aparatelor de ultimă generație, pe baza celor mai moderne concepte în
radioterapie. Costurile unui asemenea centru ar fi de 200.000 de euro, care se
plătesc din taxele cursanților“. „În România, radioterapia este în plină
dezvoltare, fiind cel mai ieftin și mai eficace tratament în oncologie, după
chirurgie“, a constatat medicul la întoarcerea în țară. Se tot vorbește de
tehnologie de ultimă oră, dar se ignoră faptul că nu tehnologia în sine face
diferența calitativă, ci echipa care o folosește: „Altfel, cumperi un aparat,
dar îl folosești cu mintea de acum 10-20 de ani; de parcă ai cumpăra o
bicicletă de curse, dar mergi cu ea pe la țară și se strică după trei drumuri,
deși ea a fost o bicicletă de ultimă oră...“
Bani există în țara noastră mai
mulți ca oricând și se investesc greșit în aparatură. „În România sunt necesare
încă 90 de acceleratoare. Dacă la fiecare ai nevoie de patru tehnicieni, doi
fizicieni și trei medici, rezultă un total de 600-1.000 de profesioniști. Unde
îi formezi? De către cine?“, se întreabă radioterapeutul. Și continuă: „La Botoșani
va fi tehnologie de ultimă oră. Dar cine va merge acolo când va avea oferte la București
sau în alt centru universitar? Poate se găsește un tânăr medic. Dar își poate
găsi o echipă: doi fizicieni, alți 2-3 medici? Apoi, dacă aduci un aparat cu
care tratezi doar 500 de pacienți pe an, aparatul nu își merită investiția“.
Costurile actului medical modern
Ion-Christian Chiricuță este
convins că „medicina nu ar trebui să fie o afacere“, dar a explicat că
terapiile moderne au costuri destul de mari. Iată un exemplu grăitor: „Steve
Jobs și-a plătit spitalul care s-a ocupat numai de el. La fiecare internare
plătea un milion de dolari. Ca dovadă, a trăit cinci ani. Altul, neavând acei
bani, nu trăia atât. E foarte rău să fii bolnav și să n-ai bani, dar de aceea
se creează un sistem de asigurări de sănătate. Astăzi, nimeni nu își mai poate
plăti sănătatea singur, din banii câștigați prin muncă“. Gestul medical nu mai
este un simplu act de bunăvoință, ci are o valoare apreciată în funcție de
calitate, precizie și rezultate. Or, la toate acestea se ajunge prin proceduri
clare: se stabilește un diagnostic, se face o scală a posibilităților de
vindecare și, în funcție de stadiul bolii (avansat, intermediar, incipient), se
aplică un tratament. „Dacă vine un pacient într-o fază foarte avansată și pune
15 milioane de euro pe masă, eu nu pot să-l vindec, nu pot să-l mint, să
inventez ceva“, spune radioterapeutul. Dacă omul are o șansă de vindecare, ea trebuie
valorificată, „dar există niște tarife: un spital poate oferi o procedură la un
anumit preț; altul o poate oferi mai ieftin; în fine, un altul decide să nu
facă acea procedură pentru că este prea rară, așadar inefficient de scumpă“. Radioterapia este un lanț de etape și
proceduri, fiecare cu costurile sale. La intrare, pacientul vine cu o mapă de
analize și de acte medicale. Este preluat de cineva, i se întocmește un dosar,
care trebuie scris într-o anumită formă. Redactarea durează uneori și o oră.
„Dar cine plătește ora aceea?“, se întreabă medicul Chiricuță, căci Casa de
Asigurări consider că nu trebuie să o plătească. Totuși, fără acel dosar
standard, nu se poate întruni comisia de oncologie care să indice tratamentul
adecvat. Întrunirea comisiei durează până la două ore, dar nici acest timp nu
este decontat de către Casa de Asigurări. Urmează realizarea planului de
iradiere cu zonele ce trebuie iradiate; un prim plan este apoi calculate de
către un fizician. Apoi altul, și altul, până ce medicul este de acord cu
planul optim. Apoi vine iradierea, zilnică, propriu-zisă – singura etapă decontată
de Casa de Asigurări. Astfel se explică de ce pacienții trebuie să suporte o
parte din costul tratamentului, care poate ajunge în jur de 5.500 de lei. Ceea
ce diferă de Germania este faptul că, acolo, toate clinicile de radioterapie
sunt verificate anual de către o comisie de „audit“ și riscă închiderea dacă nu
îndeplinesc standardele de calitate. Acest audit nu se face în România. Numai
30% dintre pacienții care ar necesita un tratament radiologic îl pot obține în
timpul necesar. Timpii actuali de începere a tratamentului, de la data
prezentării pacientului, poate ajunge și la câteva săptămâni. Sunt prea puține
aparate de radioterapie. Nu sunt decât vreo 50 de radioterapeuți în toată țara,
iar alții, care sunt în formare, sunt prea puțini. În aceste condiții, oamenii
își pierd încrederea în această formă de terapie și ajung – cei care își permit
– la spitale din Austria sau Turcia. Având foarte multe solicitări, acestea cer
tarife exagerate.
Un medic pasionat de artă
„Tatăl meu trata cancerul cu
bisturiul, eu – cu ajutorul radiațiilor“, afirmă fiul chirurgului Ion
Chiricuță, al cărui nume este purtat astăzi de Institutul Oncologic din
Cluj-Napoca. Pe lângă dorința de a se pune în slujba semenilor, fiul
Ion-Christian a mai moștenit ceva din familie: pasiunea pentru artă. Cum are un
moment liber, vizitează muzee, participă la licitații și se înconjoară de
oameni care au aceleași preocupări legate de pictură și muzică clasică.
„Colecția Ion Chiricuță“, compusă
din aproape o mie de tablouri, a fost donată, la începutul anilor `80, Muzeului
„Vasile Pârvan“ din Bârlad (orașul natal al chirurgului) de către colecționar.
Toată familia a acceptat dorința, astfel că Ion-Christian și fratele său nu ar
dori să schimbe voința tatălui. Totuși, doctorul are o mare nemulțumire. „De 35
de ani nu a fost restaurat niciun tablou. Mai trec 40 de ani și vor rămâne
ramele goale“. Poveștile medicului despre artă sunt la fel de captivante precum
cele legate de profesia sa: „Am fost la licitația familiei lui Macovescu, fost ministru
de Externe în perioada lui Ceaușescu. S-a vândut un tablou 1962. Și pe atunci
era scump, dar a dat 2.700 de lei. Familia Macovescu a vândut en gros toată
colecția. În trei ore de licitație a fost distrus tot ce domnul Macovescu a
colecționat o viață întreagă. Istoria colecțiilor este foate dură. Foarte des,
moștenitorii spulberă colecțiile“.
Cum își explică această soartă
tristă a multor colecții? „Colecționarul de astăzi nu mai este precum cel de
altădată. Acum, cei care fac bani negri își plasează o parte din avere în artă
și devin colecționari. Este un adevăr dur. La licitații, pe cine vezi? Pe
«milionarii» de azi, sau pe intermediarii lor, care n-au muncit nicio zi și
care devin, dintr-o dată, iubitori
de artă...“ „Nu vreau să fiu rău,
dar azi nici nu mai poți fi colecționar... Tata cumpăra un tablou cu o mie de
lei în timpul războiului și acum face 180.000de euro. Trebuie să folosești
momentul. Dacă vine acum o foamete, acel tablou de 180.000 de euro va costa
trei pâini. Așa a fost și se va repeta. Toate operele de artă care scapă
nedistruse în războaie, ajung iarăși să fie vândute pe nimic“.
Critic aspru al vremurilor, dar plin de dragoste față de oameni
Imediat ce se înfiripă o discuție
cu Ion-Christian Chiricuță, îl simți că ți se dăruiește când vorbește. Nu
povestește nimic fără să insiste să îți deseneze ideile sale sau să îți arate
ceva (tablouri, cărți, linkuri pe YouTube). Cu toate acestea, multe dintre
lucrurile despre care vorbește îl dor. De pildă, în ciuda a ceea ce a reușit să
facă la Clinica Amethyst, constată cu mult regret că „situația pacientului și a
omului simplu din România este dramatică. Efectiv, nu există încă acel pat în
spital în care să mori demn, să fii îngrijit conform unor standarde. Ești la
cheremul unei infirmiere, unei asistente medicale, unui medic, care sunt atât
de suprasolicitați, încât nu mai fac față. Ei sunt umani, dar nu pot suplini lipsurile
din sistem, pentru a-și aplica umanitatea acolo unde trebuie să o aplice“. Rata
ridicată a analfabetismului, falsele modele promovate în mass-media, lipsa unor
politici sociale eficace pentru cei mai vulnerabili, lipsa de curățenie sau chiar
faptul (de neconceput în Germania!) că trei membri ai familiei sale și chiar el
însuși au fost mușcați de maidanezi – pe toate le pune la inimă doctorul
Chiricuță care, zilnic, luptă să își scape pacienții de suferință. Mai presus
de orice, îți dai seama repede că îl doare o anumită rupture între generația sa
și tinerii de astăzi, pecare mărturisește că nu îi înțelege, în timp ce are
cuvinte de admirație pentru înaintași: „predecesorii au fost fantastici, pentru
că ne-au creat o fundație solidă“. „Dacă aș putea avea standardul vieții
tatălui meu, care ar fi făcut o sută de ani în 2018, aș fi foarte fericit. El a
trăit prin artă pentru medicină. Și toată munca lui a fost spre binele omului.
La fel, mentorul meu, profesorul Werner Bohndorf din Würzburg, care va împlini
în curând 90 de ani. În timpul liber, profesorul meu pictează și «copiază»
tablouri de Modigliani“, spune el. Ar fi profund nedrept ca un articol despre
un om atât de plin de viață precum Ion-Christian Chiricuță să se încheie într-o
notă pesimistă. Cuvintele sale disecă precum un bisturiu realitatea României
contemporane, dar el crede în continuare că merită „să ai încredere în oameni, să
crezi în ei, să accepți că trebuie să înveți tot timpul. Și pacientul este
profesorul nostru. Vedem cum percepe el terapia noastră și ne-o înbunătățim,
reducem efectele secundare, ne purtăm altfel. El ne educă în meserie.“ Iar dacă
ar fi ca toată discuția cu medicul Chiricuță să fie redusă la o singură frază,
ar merita menționate următoarele cuvinte – pe care le-a spus privind către
Pruncul Iisus dintr-un tablou reprodus într-un album fotografic cu operele din
„Colecția Ion Chiricuță“: „Copilul este ceea ce trebuie să fim noi toți,
curioși pentru adevăr“.
